Unitatea și ordinea sunt universale; entropia, dezordinea și hazardul servesc ordinii divine și unității. Fără să fim conștienti, fără să vrem, fără să știm cum și de ce răspundem fiecărui eveniment și fiecarei întimplări așa cum este necesar. Energia curge firesc.
Adesea, însă, noi ne opunem curgerii sale, respingem cursul firesc, vrem să mutăm matca, să schimbăm lucrurile, să punem râul “subtil” al experienței într-o stare nefirească. Până la un anumit punct ni se permite să ne exercităm liberul arbitru. Până la un punct, depunem rezistență în calea curgerii energiei. Și când o facem, ne simțim rău. Când ne opunem curgerii firești a energiei intrăm în stări profunde de stres, de suferință, de incertitudine, de nesiguranță.
Rezistența noastra poate fi identificată prin suferință și stările noastre de rău. Nu acceptam schimbările pe care ni le propune viața. Nu acceptam iubirea, nu acceptăm bucuria și lumina existenței, care curg neîncetat în plan subtil. Ele sunt stările naturale ale Vieții, la fel cum înflorirea este starea naturală a unui pom în primăvară. Rezistența este starea noastră de opoziție la iubire și la bucurie. Rezistența ne aduce stres, boală, nefericire, suferința mentală și întimplări care justifică aceste trairi. Prin rezistență noi parcă am striga: “Nu vrem iubire, nu vrem bucurie, nu vrem pace!”.
Pare absurd, pare imposibil, pare strigător la cer să credem că – de fapt – noi nu vrem exact ceea ce vrem mai mult. Sau ceea ce pare că vrem mai mult. Iubire și bucurie, cine să nu vrea aceste minunății? Cine să fie atit de strident retrograd la iubire și la bucurie, când toată lumea aleargă neîncetat după ele? Totuși, inconstient, noi le respingem. În momentele noastre de suferință respingem iubirea. În momentele de ură, de durere interioară și de rău parcă am spune:“Nu vreau iubire, nu pot accepta aceasta”. Mintile noastre par complet derutate în fața acceptării unor situații de viață, a unor schimbări necesare. Schimbarea devine extrem de stresantă pentru mentalul omenesc. Iubirea ne cere să renunțăm la tot ce-am crezut că este iubirea și să o trăim ca pe-o stare de spirit, ca pe-o permanență, ca pe-o Realitate care cuprinde toate ființele. Rezistența poate fi recunoscută ca o stare de suferință, de stres, sub forma întâmplărilor ce ne apar în cale, a problemelor care nu ne lasăsă dormim noaptea . Rezistența descrie opoziția noastră la schimbare. A accepta ceea ce se întâmplă înseamnă a-i permite energiei să curgă în ritmul ei natural. A-i permite oricarei schimbări să apară, să se manifeste. A permite unui om să plece, altui om să vină spre noi. A permite unei situații să ne aducă ceea ce avem nevoie. Pe măsură ce ne opunem mai mult unei schimbari, vom fi mai puternic stresați și vom menține în biocâmpul nostru exact ceea ce nu ne dorim.A renunța la rezistență poate presupune un abandon în Voința Divină, posibil prin renunțarea la ceea ce ne dorim, ca și renuntarea la ceea ce nu ne dorim. O asemenea atitudine înseamnă non-atașament, iar non-atasamentul înseamnă încredere deplină în evenimentele vieții, în umbra cărora Divinul în nemărginita sa inteligență leagă totul așa cum este bine să fie. Dincolo de logica umană obisnuită, care susține că omul “știe”, “poate”, “întelege”, “discerne”,“raționează”, o alta logică – noi spunem divină – dovedește adesea contrariul. Pe ea avem nevoie s-o conștientizăm, s-o observăm și s-o acceptăm pentru ca suferința să ni se diminueze. În concluzie totul este credință și acceptare.
-sursa- http://hranasufleteasca.com/-publicat de Radu Drăgan
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu