Eu iubesc oamenii și știu să trăiesc între ei. Știu să mi-i apropii, știu să-i susțin, dar știu deopotrivă să-i las în pace. Atunci când simt că sunt pe aceeași lungime de undă cu cineva, pun toată energia în relație și mutăm munții împreună. Uneori, pe același om, simt că îl târăsc după mine prin relația noastră. Au fost vremuri în care am suferit că nu era acolo, mai ales că simțeam că trag singură la căruța relației noastre. Oricare ar fi fost ea: de muncă, de prietenie, de iubire de toate felurile sau de familie.
Din fericire, între timp, mi-am construit o poveste care ilustrează perfect relațiile. E genul de reprezentare exactă, care își face treaba. Mă ajută să nu mai rămân agățată în relații care nu funcționează "în acest moment". Nu înseamnă că se termină, nu înseamnă că dispar. Pot, pur și simplu, să nu mai funcționeze într-un moment anume.
Cum am făcut? Mi-am imaginat o clădire imensă, un turn cu foarte multe etaje, care este, de fapt, viața noastră. La fiecare etaj întâlnim oameni, ni se întâmplă lucruri, trăim experiențe, rămânem cu amintiri și cu lecții învățate sau neînvățate... Pe fiecare palier ne intersectăm cu o mulțime de oameni. Unii dintre ei reușesc să urce împreună cu noi mai multe etaje apoi, într-o zi, observăm că nu mai sunt acolo, așa cum îi știam, în proximitate. Nu mai suntem pe același etaj, iar asta înseamnă că sunt la alt etaj. Mai sus sau mai jos, nu contează.
Esențial e să știi că nu înseamnă că ești mai bun sau mai rău. Înseamnă, pur și simplu, că tu trebuie să vorbești cu oamenii de pe etajul la care ai ajuns, iar el/ei trebuie să întâlnească oamenii de pe etajul la care e/sunt. Și nu implicați, nici în glumă, partea materială, condiția financiară. Este strict un bloc al evoluției spirituale și emoționale. Adevăratele relații în locul ăsta se construiesc.
Mi-a plăcut exemplul cu blocul, pentru că este foarte clar. Aproape simți greutatea cu care urcăm etaj după etaj... Cu unii pe scări, cu alții cu liftul, în relații mai grele sau mai ușoare, cu unii urcăm repede, sincron, și cu alții am putea ajunge chiar la capăt, oricare ar fi el.
Dar nu e obligatoriu să urcăm cu toți, așa cum nu e obligatoriu să ajungem cu toții, la capăt. Există situații în care unul dintre cei aflați în relație trebuie să coboare câteva etaje. Ceva sau cineva îl cheamă înapoi și noi numim asta regres. Nu știm ce are, știm doar că a trebuit să plece de la etajul la care eram împreună.
Nu există niciun om pe lumea asta, pentru care tu să te oprești din drumul tău, dacă el nu are cu adevărat nevoie de tine. Și nu contează dacă e rudă de sânge sau prin alianță, prieten nou sau vechi, partener sau coleg de lucru. Vine o zi în care trebuie să mergem mai departe, fără ranchiună, fără regrete, fără să ne punem prea multe întrebări. Ideal e să luăm cu noi doar partea bună din etajele parcurse împreună. Dacă însă cineva din relația noastră are cu adevărat nevoie de noi, atunci merită să ne oprim, să-l ajutăm și apoi să vedem cum mergem mai departe.
Cred că aici este marea provocare: să avem mintea și inima deschise, să reușim să evaluăm corect situațiile, să nu confundăm alintăturile sau nehotărârea cu nevoia reală de ajutor. Altfel, treaba noastră e să mergem mai departe!
Pe mine mă ajută să-mi amintesc, oricât de dur ar suna, că nu murim deodată și că, la sfârșit, fiecare dintre noi rămâne doar cu cât a urcat și pleacă de pe etajul la care a reușit să ajungă. Cu cât urci mai sus emoțional și spiritual, cred că ești mai aproape de Dumnezeu... și trecerea dincolo se face doar mergând înainte.
-sursa-https://mirelaretegan.ro/blog/
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu