Prin Graţia Divină este posibilă contopirea finitului omenesc cu infinitul dumnezeiesc ...

Revărsarea Graţiei Divine în viaţa oamenilor a reprezentat întotdeauna un  miracol absolut, un mister insondabil, încărcat de o fericire sublimă şi de semnificaţii fundamentale. Dincolo de caracterul concret de ajutorare, manifestările Graţiei Dumnezeieşti au permis totodată conştientizarea prezenţei atotputernice a lui Dumnezeu şi a iubirii Sale copleşitoare pentru creaţia Sa.

Într-un sens foarte concret, Graţia Divină este actul prin care Dumnezeu salvează, ajută pe cineva aflat într-o situaţie extrem de dificilă, la limită. Într-un sens mai profund însă, conceptul Graţiei Dumnezeieşti rezumă, esenţializează relaţia dintre Divinitate şi fiinţa umană. Putem conştientiza că în realitate absolut totul există şi se manifestă prin Graţia lui Dumnezeu. Noi cu toţii trăim de fapt în permanenţă îmbrăţişaţi de oceanul nebănuit al Graţiei Divine. Însuşi faptul că existăm este tot un act de Graţie. Suntem noi oare conştienţi de faptul că ar fi fost posibil să nu fi existat niciodată? Suntem oare suficient de recunoscători lui Dumnezeu chiar şi pentru acest simplu fapt că existăm? Mai mult decât atât, dacă vom conştientiza cu atenţie, vom înţelege că tot ceea ce apare în viaţa noastră este un dar divin. Fiecare eveniment, fiecare situaţie este o şansă ce ne permite să învăţăm ceva, să ne cunoaştem, să ne transformăm. Totul este în esenţă o lecţie divină. Aceasta este valabil atât pentru evenimentele pe care le considerăm „favorabile” nouă, cât şi cele pe care adesea le considerăm – din ignoranţă – ca fiindu-ne „defavorabile”. Şi totuşi, chiar şi din acestea, sau poate mai ales din ele, noi învăţăm, obţinem experienţe extrem de preţioase, a căror valoare o decantăm de obicei abia mult mai târziu.

Tradiţiile înţelepciunii universale spun că de fapt acesta şi este scopul Creaţiei: acela de a fi un cadru care să ne ofere şansa de a evolua. Dar aşa cum un peşte care înoată în apă nu e conştient de apa în care se află, tot la fel majoritatea dintre noi nu suntem conştienţi că trăim într-un ocean infinit de Graţie Dumnezeiască.

Pentru a deveni conştienţi de această infinită Graţie este necesar în primul rând să ne deschidem inimile, pentru a primi revărsarea bunătăţii şi iubirii divine în sufletele noastre. Oamenii sfinţi spun că dacă am şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, am plânge de fericire. Se mai spune de asemenea că, generic vorbind, dacă noi facem un pas către Dumnezeu, atunci El va face zece paşi către noi. Dar este esenţial ca noi să facem acel prim pas. Pentru că Dumnezeu ne respectă întotdeauna liberul arbitru şi dacă noi suntem indiferenţi (sau chiar ostili) şi nu dorim ca El să ni se reveleze, atunci El nu o va face.Dumnezeu îşi revarsă Graţia Prezenţei şi Iubirii Sale în special celor care merită şi care sunt pregătiţi să o primească. Chiar şi pentru aceştia, ceea ce rămâne esenţial este ca ei să ceară şi să implore coborârea Graţiei cu toată fiinţa lor, cu sinceritate, cu credinţă totală, plini de umilinţă. Atunci, la momentul ales de Dumnezeu, Graţia Divină se revarsă în valuri copleşitoare, care îl umplu întotdeauna pe cel ce a cerut de uimire şi recunoştinţă.Dar coborârea Graţiei nu poate fi privită doar ca o „recompensă” oferită celor care au îndeplinit un fel de „standard”. Graţia Divină este deasupra oricăror legi sau criterii. Este o expresie a manifestării complet libere a Conştiinţei Divine Absolute. Tocmai de aceea, ea vine nu de puţine ori chiar şi pentru cei care sunt departe de a fi merituoşi prin faptele lor sau pentru cei care au greşit amarnic şi care sunt literalmente „scufundaţi” în păcat. Graţia Divină poate coborî chiar şi pentru aceştia. Cu condiţia necesară ca ei să înţeleagă greşelile pe care le-au săvârşit şi să se căiască din toată inima pentru ele. În acest sens, exemplul poate cel mai cunoscut din tradiţia creştină este redat de Iisus Hristos prin Parabola fiului risipitor. În această parabolă aflăm că un om foarte bogat avea doi fii. Iar unul dintre ei a ales să părăsească familia şi casa părintească şi să plece în lume. După o viaţă uşoară în care a risipit în van toată averea pe care o luase cu el de la tatăl său, el realizează nimicnicia faptelor sale şi intenţionează să se întoarcă umil şi plin de regrete la părintele său. Înţelegând aceasta, tatăl îl primeşte cu mare cinste, organizând chiar o sărbătoare festivă în cinstea revenirii fiului risipitor. Intenţia tatălui de a-şi cinsti cu atâta fală fiul cel rătăcit trezeşte o anumită nedumerire şi chiar invidie în fiul cel cuminte, care stătuse acasă şi nu ieşise din cuvântul tatălui său. Mesajul acestei pilde este acela că pentru Dumnezeu fiecare suflet este extrem de preţios, iar experienţa în urma căreia fiecare dintre noi se îndreaptă din propria sa voinţă şi convingere către ceea ce este bine îi aduce lui Dumnezeu o neţărmurită bucurie. Iar această bucurie este mai mare pentru El decât aceea în care rămânem pasivi într-o anumită conformitate, care nu este însă înţeleasă în profunzime.Graţia şi bucuria divină sunt astfel cu atât mai mari atunci când nu doar un singur om, ci o întreagă comunitate se re-orientează plină de căinţă către calea cea bună. O altă istorisire biblică ne exemplifică şi o asemenea situaţie care, mai ales acum, este plină de învăţăminte pentru noi toţi, în aceste vremuri de mare rătăcire pentru actuala societate în care lipsa de moralitate şi devierea de la firescul bunului-simţ au atins deja cote revoltătoare. Istorisirea la care ne referim este cea despre avertismentul adresat de Dumnezeu locuitorilor cetăţii Ninive. Cetatea Ninive era în urmă cu foarte mult timp capitala Asiriei, un regat mare şi puternic. Ninive era atât de mare încât era nevoie de trei zile ca cineva să o străbată pe jos de la un capăt la celălalt. Locuitorii cetăţii erau însă deosebit de cruzi, violenţi, trăind într-o cumplită decadenţă şi perversitate. Văzând toate acestea, Dumnezeu i s-a adresat în duh profetului Iona şi i-a poruncit să meargă la Ninive şi să propovăduiască întoarcerea din păcat către cele sfinte pentru că altminteri cetatea va fi distrusă din temelie de dreapta mânie a lui Dumnezeu. Iona s-a temut însă şi nu a vrut să asculte Voia divină. El s-a împotrivit şi a ales să fugă cu o corabie spre Tars, aflat într-o cu totul altă direcţie faţă de Ninive. Dumnezeu a făcut însă ca o furtună teribilă să se abată asupra corăbiei în care se afla Iona, spre disperarea tuturor marinarilor. Fiind convinşi că furtuna are o cauză supranaturală, marinarii i-au somat pe toţi cei aflaţi la bord să mărturisească cine i-a supărat pe zei. Întrucât Iona recunoaşte că el nu a împlinit o cerinţă divină, corăbierii îl aruncă peste bord. Profetul neascultător este înghiţit de un peşte uriaş, în burta căruia ajunge să regrete plin de umilinţă că a refuzat să fie unealta Graţiei lui Dumnezeu. După trei zile el este totuşi adus de peşte la ţărm şi este lăsat liber, neîntâmplător, chiar în apropiere de cetatea Ninive. Iona îşi începe astfel misiunea încredinţată de Dumnezeu şi le transmite locuitorilor că dacă în 40 de zile nu se leapădă de toate relele lor şi nu se îndreaptă către Dumnezeu, atunci nu va mai rămâne piatră peste piatră din cetatea lor. Şi iată că avertismentul lui a fost luat foarte în serios de locuitorii cetăţii, care de la mic la mare, până la regele cetăţii, s-au îmbrăcat în pânză de sac, şi-au pus cenuşă în cap şi au postit căindu-se pentru faptele lor necurate. Observând acestea, Dumnezeu a cruţat locuitorii şi nu a mai distrus cetatea. Această pildă ne arată aşadar că Dumnezeu nu vrea niciodată distrugerea păcătosului, ci îndreptarea lui. Înţelegem astfel că trăsăturile care impregnează şi definesc în primul rând Graţia Dumnezeiască sunt iubirea infinită şi compasiunea fără margini.

Sfinţii ne mai transmit un lucru foarte important: că această nesfârşită Graţie a Celui Prea Înalt coboară şi se manifestă „pe aripile” (prin intermediul) Duhului Sfânt. Nimic nu este şi nu poate fi desăvârşit în orice efort omenesc fără această revărsare a Duhului Sfânt. Omul este invariabil limitat atâta timp cât e rupt de Dumnezeu. Un act de iertare, de exemplu, nu este niciodată complet doar prin iubirea, înţelegerea şi puterea omenească. Doar prin coborârea în inimă a Sfântului Duh iertarea este completă şi definitivă. Altfel în sufletul omului rămân într-o anumită măsură resentimentele şi ranchiuna. De aceea se spune că „a greşi este omenesc, iar a ierta este dumnezeiesc”. Doar într-o stare de conştiinţă divină, atunci când în inima noastră coboară Duhul Sfânt, iertarea este desăvârşită.

De asemenea, oamenii înţelepţi au spus dintotdeauna că cea mai adecvată stare care atrage Graţia Divină este starea de candoare, starea de copil. Starea de candoare a fost de altfel definită chiar de domnul nostru Iisus Hristos, care nu întâmplător a spus „Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor”. Tocmai de aceea nu trebuie să uităm că această atitudine interioară de candoare, de deschidere şi de puritate pe care copilul o are, reprezintă o veritabilă cheie de boltă ce poate să deschidă calea către revărsarea Graţiei Divine. Atunci când această stare de candoare există, Graţia Dumnezeiască poate fi resimţită ca o protecţie a lui Dumnezeu, ca o inspiraţie sau o ghidare a Sa, chiar şi în momentele în care lângă noi nu există un ghid spiritual fizic sau o altă fiinţă care să ne apere.

Această stare de candoare este cu atât mai mult luată în seamă de Dumnezeu când ea este asociată cu atitudinea de dăruire şi cu cea de umilinţă. Aceste trei aspecte – candoare, dăruire, umilinţă – creează premisele revărsării şi manifestării Graţiei Divine.

Dar ce înseamnă mai exact să simţi coborârea Graţiei Divine în inima şi în fiinţa ta? Cum putem recunoaşte aceasta? Nenumăratele descrieri şi relatări ale celor care au trăit această sublimă experienţă consemnează că ceea ce este cel mai evident este apariţia unei impresii copleşitoare şi euforice de uşurare, despovărare, eliberare. Este ca şi cum cineva ţi-a luat brusc din spate o mare greutate, o mare povară. Apare de asemenea o stare în care ştii fără dubii că ai fost iertat de Dumnezeu pentru păcatele care te apăsau. Această stare este cunoscută prin expresia „s-a îndurat Dumnezeu pentru păcatele lui” sau că „Dumnezeu l-a mântuit”. Iertarea divină devine în acest caz cu atât mai evidentă cu cât din fiinţa celui ce a păcătuit este eradicată chiar şi vechea tentaţie către păcat. El a depăşit acum complet atracţia către acel rău şi orice ispită în acea direcţie nu îl mai afectează.

De asemenea, în fiinţa celui în care s-au revărsat sublimele valuri ale Graţiei Divine apare o profundă purificare sufletească, o stare de sacralitate şi chiar de sfinţenie. Recunoştinţa unei asemenea fiinţe umane este dincolo de puterea sa de exprimare şi în ea creşte o iubire puternică şi statornică faţă de Dumnezeu, precum şi o dorinţă intensă de comuniune cât mai plenară, în veşnicie, cu Cel Absolut.

Cel asupra căruia s-a pogorât Graţia Divină trăieşte după această experienţă sentimentul că e re-născut. Întreaga sa viziune despre viaţă, despre lume şi despre existenţă capătă cu totul alte perspective. Apare în primul rând o stare de trezire intensă şi profundă a inimii spirituale. Aceasta ne face să înţelegem în intimitatea fiinţei noastre răspunsul pe care Iisus Hristos l-a dat celor care îl întrebau unde este Împărăţia Cerurilor despre care el le vorbea mereu. Răspunsul lui Iisus poate să pară paradoxal: el le-a spus că „Împărăţia Cerurilor este în voi înşivă”. Ce poate să însemne aceasta? Că nu are rost să ne axăm în căutarea lui Dumnezeu într-un sens exterior nouă pentru că în acest fel nu Îl vom găsi cu adevărat nicăieri. Putem eventual întâlni unele semne ale Sale, dar e posibil ca nici pe acelea să nu le înţelegem. Ceea ce este esenţial este să Îl căutăm plini de iubire şi de aspiraţie mai întâi în inimile noastre, doar acolo îl vom găsi, mai ales la început. Abia după aceea Îi vom regăsi prezenţa peste tot şi în jurul nostru, pentru că în realitate Dumnezeu este omniprezent.

Mai mult, prin această revelaţie care ne vine din trezirea spirituală a inimii ajungem plini de uimire să participăm la viaţa grandioasă a lui Dumnezeu şi chiar să ne expansionăm conştiinţa devenind astfel tangenţi cu necuprinsul.

Este de asemenea cunoscut că revărsarea Graţiei aduce de multe ori cu sine şi manifestarea unor diferite haruri dumnezeieşti extraordinare sau altfel spus puterea de a înfăptui anumite minuni (aşa-zis acţiuni paranormale).

Unul dintre acestea este harul vindecării prin puterea rostirii cuvântului divin şi prin puterea Duhului Sfânt. Cel ce deţine acest har intermediază manifestarea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu, care este infailibilă. Nenumărate exemple în acest sens ne-a oferit domnul nostru Iisus Hristos, care a vindecat de toate bolile pe toţi cei care l-au implorat aceasta, cu condiţia ca ei să fi avut deschiderea de a primi în ei lucrarea Domnului.

Un alt har divin descris în Biblie este cel al cunoaşterii tuturor limbilor (gnosolalia) pe care l-au primit apostolii după ridicarea la cer a Mâtuitorului atunci când acesta a trimis asupra lor, aşa cum deja îi anunţase dinainte, puterea Duhului Sfânt. Apostolii au fost atunci capabili să predice perfect învăţătura divină în limba nativă a oricărui interlocutor, indiferent de naţia acestuia, chiar dacă ei, apostolii, nu învăţaseră niciodată respectiva limbă.

Un alt har divin este cel al viziunii lumilor nevăzute prin vederea omenească obişnuită. Prin acest har sunt văzuţi foarte limpede îngerii sau demonii şi se poate comunica deosebit de clar cu aceştia.

De asemenea, ca urmare a primirii Graţiei Divine, poate să mai apară puterea discernământului spiritual ce permite ghidarea şi îndrumarea înţeleaptă a altor fiinţe sau poate să apară puterea creativităţii divin inspirate, pe care nicio minte omenească nu ar putea-o egala.

Un astfel de exemplu de inspiraţie divină sunt aşa-numitele „texte sacre”, care au fost scrise în stări speciale de conştiinţă de către unii oameni inspiraţi de Dumnezeu. Merită să ne raportăm în acest sens chiar la textul Bibliei, care continuă să uimească cercetătorii care au constatat că acest text conţine o uriaşă matrice informaţională ce poate fi accesată printr-un anumit cod. Verificat cu o rigoare ştiinţifică, acest cod al Bibliei a revelat informaţii deosebit de exacte de diverse tipuri, atât despre evenimente din trecut, cât şi despre unele care au avut loc după mai mult de 2000 de ani de la scrierea Bibliei, în zilele noastre, datele fiind pe deplin confirmate.

Este esenţial să mai observăm că manifestarea ulterioară a harurilor dumnezeieşti în fiinţa celui asupra căruia se revarsă Graţia Divină depinde foarte mult de modul în care respectiva fiinţă umană reacţionează. Dacă în cel care primeşte aceste daruri apare o stare de orgoliu şi chiar tentaţia de a folosi aceste puteri într-un mod nedemn, meschin şi egoist, atunci ele se estompează gradat şi dispar. Dacă însă fiinţa respectivă este recunoscătoare, plină de umilinţă şi de bun-simţ, atunci aceste haruri se fixează, pot fi „accesate” oricând şi chiar pot fi transmise şi altor fiinţe umane care merită aceasta.

Un alt efect transformator fundamental care survine după revărsarea Graţiei Divine este că cel care a fost în felul acesta binecuvântat are revelaţia că existenţa sa face parte dintr-un vast Plan Divin şi că el are un anumit „rost” pe lume sau, altfel spus, o anumită „menire”. Prin înţelegerea şi împlinirea acestei meniri, pe care o avem de fapt absolut fiecare dintre noi, apare apoi sentimentul unei inefabile „cooperări” cu Planul Divin, ceea ce face ca manifestările de revărsare a Graţiei Divine să devină tot mai dese şi mai ample.

Învăţăturile spirituale spun că atunci când aceste stări excepţionale de revărsare a Graţiei Dumnezeieşti se repetă tot mai des, atunci fiinţa umană respectivă trăieşte mai mereu o stare de comuniune cu Fiinţa intimă a lui Dumnezeu, ajungând la ceea ce poartă numele de „starea de îndumnezeire”.

Merită să reţinem în final, ca o concluzie, că toate tradiţiile spirituale afirmă că oricâte eforturi pe calea transformării de sine ar face o fiinţă umană, oricât ar fi ea de învăţată, de pură sau plină de aspiraţie, ea nu poate accede la Desăvârşirea spirituală Ultimă decât printr-un act de Graţie Dumnezeiască.

Tradiţiile spun însă că nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi suntem într-un anumit sens ca un copil al lui Dumnezeu pentru că în fiecare dintre noi El a sădit o părticică infimă din Conştiinţa Sa. Tocmai aceasta face ca atunci când o fiinţă Îl imploră pe Dumnezeu Tatăl plină de dăruire, candoare şi umilinţă să se unească pe deplin cu El şi să îl îmbrăţişeze debordând de iubire pentru veşnicie, atunci, la un moment dat, El va răspunde. Şi atunci acea conştiinţă umană va bascula prin Graţia lui Dumnezeu, în mod extatic, în nelimitat, în infinit.

-sursa- https://armoniacosmica.wordpress.com

Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.

gabriella.