Nu este o strategie sănătoasă să negăm
faptul că rănile noastre din copilărie ne-au afectat viaţa. Aceste răni
emoţionale ne-au afectat în fiecare zi şi ne-au împiedicat să ne iubim
pe noi înşine aşa cum am fi meritat. Am fost nişte părinţi abuzivi
pentru copilul nostru interior atât timp. Acum e timpul să încetăm. De
câte ori avem o reacţie emoţională puternică la ceva sau la cineva şi
simţim că ne-a fost apăsat un buton interior în jurul căruia s-a strâns
multă energie negativă în timp, acest lucru înseamnă că sunt atinse răni
mai vechi. Copilul interior simte panică şi se simte lipsit de
speranţă, nu adultul.
Şi întotdeauna când ne aflăm într-o
astfel de situaţie este important să validăm sentimentele copilului,
oricât de iraţionale şi de lipsite de sens i s-ar părea adultului din
noi. Să-i spunem în acele momente copilului că nu îl vom mai părăsi
niciodată orice s-ar întâmpla, că vom fi întotdeauna alături de el şi că
îl vom iubi.
E nevoie să devenim un părinte iubitor pentru copilul din noi. E nevoie să învăţăm să ne îngrijim rănile din trecut.
Putem face acest lucru încercând să relaţionăm cu acele părţi rănite
din noi. Putem încerca să iniţiem un dialog. Să vorbim în orice fel
putem să vorbim cu acele părţi din noi care au nevoie de iubirea
noastră. Cu prima ocazie în care te simţi liniştit, închide ochii şi
vorbeşte-i copilului interior. La început, copilul nu te va crede – şi
pe bună dreptate. Dacă au trecut – să zicem – 25 de ani de când nu i-ai
mai vorbit, e posibil să fii nevoit să repeţi de câteva ori acest lucru
înainte că el să înceapă să te creadă. De aceea, fii perseverent.
Spune-ţi mereu : “Doresc cu adevărat să vorbesc cu tine, să te îngrijesc, să te iubesc.” Şi începe să construieşti încrederea.
E nevoie să îl salvăm şi să-l hrănim cu dragoste pe copilul nostru interior şi să îl oprim din a ne mai controla viaţa de adult.
Să-l dăm jos de la volanul vieţii nostre. Copiii nu au permis de
conducere şi nu trebuie să aibă controlul. În egală măsură, nu trebuie
să fie abuzaţi şi abandonaţi. Cu toate astea, facem exact invers: ne
abandonăm şi ne abuzăm copilul interior, îl încuiem într-un loc
întunecat din sufletul nostru, după care îl lăsăm să conducă maşina
vieţii noastre, lăsând rănile copilului să ne influenţeze viaţa. Cum
facem asta? De multe ori ne lăsăm dominaţi de sentimentele de neputinţă
şi lipsă de merit pe care le aveam în copilărie, când cineva ne spunea: “Eşti un prost. Nu eşti suficient de bun, nu faci nimic ca lumea. Iar ai greşit! ” Iar durerea de a simţi aceste lucruri devine atât de mare încât începem să ne creăm căi de a fugi de sentimentele noastre.
Modurile în care ne protejăm ca
adulţi de durere sunt alcoolul, mâncarea, ţigările, drogurile, relaţiile
disfuncţionale, munca excesivă, obsesiile. Acest ciclu al durerii duce
la nenumărate abuzuri faţă de noi înşine şi ne perpetuează sentimentul
că nu suntem demni de dragoste. Unul din primele lucruri pe
care trebuie să i le spui copilului tău interior – atunci când iei
pentru prima oară legătura cu el – este să îi ceri iertare. Spune-i că
îţi pare rău că nu ai mai vorbit cu el în toţi aceşti ani de când ai
crescut, şi cu atât mai mult dacă l-ai certat. Spune-i că doreşti să îl
recompensezi pentru tot acest timp în care te-ai îndepărtat de el.
Întreabă-l cum îl poţi face fericit. Întreabă-l ce anume îl sperie, cum
îl poţi ajuta şi ce anume aşteaptă de la tine.
Metoda se numeşte self-parenting, şi se
bazează pe monitorizarea dialogului interior, pentru a vedea când jucăm
rolul de părinte şi când suntem copii şi care este raportul dintre cele
două roluri. Cele două voci poartă un dialog permanent în interiorul
nostru. Părintele interior este vocea care provine din programarea
primită de la părinţi din momentul naşterii până la 7 ani. Ca şi copii,
noi internalizam gândurile şi judecăţile de valoare ale celorlalţi, în
mod automat, fără să le punem sub semnul întrebării. Le adoptăm
atitudinea faţă de viaţă ca şi cum ar fi a noastră. Părintele tău
interior joacă astăzi rolul pe care l-au jucat părinţii tăi pentru tine.
Ceea ce ne poate îmbunătăţi viaţa este
schimbarea felului în care acest părinte interior îşi îndeplineşte
rolul. Acest lucru se face progresiv, prin sesiuni zilnice, în care
învăţăm să iubim, să sprijinim şi să hrănim copilul interior cât putem
de mult, până la stadiul în care acesta ajunge să fie o personalitate
complet pozitivă, plină de energie şi dragoste.
Scopul nostru nu trebuie să fie
niciodată să schimbăm Copilul interior! El nu trebuie schimbat, el
trebuie doar abordat cu cea mai mare dragoste şi grijă, pentru a reuşi
să devină ceea ce a fost proiectat să fie. Copilul tău interior îţi
afectează viaţa mai mult decât vrei să admiţi. Pentru orice lucru pe
care vrei să-l obţii în viaţă ai nevoie de cooperarea copilului tău
interior. El este sursa energiei şi a entuziasmului. Dacă
începi să faci o treaba din ce în ce mai bună ca părinte interior,
copilul tău interior va începe să se simtă mai bine şi să te ajute mai
mult.
Părintele nostru interior va semăna
întotdeauna cu părinţii noştri sau cu cei care ne-au crescut. Dacă ai
avut o copilărie plină de conflicte şi de temeri, acum îţi tratezi
copilul interior în acelaşi fel. Nu e vina ta. Ai avut atât de multă
încredere în adulţii din jurul tău şi ai vrut să le semeni atât de mult,
încât ai devenit ca ei. Însă acum ai control deplin asupra dialogului
tău interior şi este cazul să nu mai dai vina pe ceilalţi pentru faptul
că părintele tău interior este abuziv şi vrea să deţină cotrolul.
Până atunci, aminteşte-ţi: Tu
eşti singura persoană cu care vei trăi pentru totdeauna! Atât timp cât
nu vei fi de acord să îţi iubeşti singur copilul interior, celorlalţi
oameni le va fi foarte greu să te iubească. De aceea, acceptă-te
necondiţionat şi din toată inima. Va fi cel mai bun lucru pe care îl vei
face în întreaga ta viaţă.
-sursa-https://drumuricatretine.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu