Omul și timpul…

Omul orientat către trecut. Pentru acesta, măsura timpului său personal este dată de sentimentul nostalgiei. Fiecare clipă este resimţită ca o îndepărtare necontenită de un punct iniţial. De aceea, nostalgicului îi repugnă idea de a păşi înainte şi caută mereu să meargă îndărăt. El se reîntoarce mereu asupra lucrurilor trecute, în amintirile sale, deoarece curgerea timpului înseamnă o continuă degradare, pierdere, înstrăinare, devalorizare, într-un cuvânt, despărţire. Evenimentele sau întâmplările, care se succed, sunt, prin faptul că au loc doar mai târziu, inferioare celor anterioare. Paradisul pierdut al copilăriei, de pildă, cu toate că a trecut şi nu va mai fi niciodată, va avea mereu întâietate faţă de anii maturităţii care vor urma. Aceeaşi situare afectivă o va avea faţă de oricare perioadă sau întâmplare care a lăsat în adâncul său urme adânci sub forma amintirilor. În esenţă, paşii nostalgicului sunt semnul unei perpetue reîntoarceri către lucrurile care au trecut şi pe care timpul i le-a furat pentru totdeauna. Prezentul îi apare doar ca fundal din care repriveşte cu amărăciune către trecut , în timp ce, în faţă, spre viitor, nu vrea să privească, fiindcă ştie că, în final, ceea ce-l aşteaptă nu este decât moartea.La omul prezentului, dispoziţia afectivă, care conturează orizontul său temporal, este plăcerea. Pentru el, timpul este condensat în interiorul clipei, şi ,de aceea, nu-i rămâne decât să o savureze , să o stoarcă de plăcere. Nici un moment nu există ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine pentru sine. Într-o astfel de ipostază, timpul este văzut ca mediu al unor evenimente sau întâmplări egale, care nu au o importanţă mai mare decât cele care au avut loc în trecut sau decât cele care urmează să se petreacă în viitor. De aceea, omul care preţuieşte prezentul, nu are grija celor viitoare şi nici povara celor ce au fost. Mereu la modă, mereu actual, caută să-şi umple viaţa cu distracţii de tot felul. Semn al unui hedonism rafinat, al unei frivolităţi dulcegi, clipa trăită în toate variantele -intens, plăcut, unic, extatic etc.- dă impresia timpului oprit în loc, al unei pseudo-eternităţi. Însă, clipa, îi scapă de fiecare dată printre degete când întinde mâna să o prindă, fiind nevoit să o ia mereu de la capăt. Preocupat doar de ,,acum”, paşii săi devin o mişcare pe loc, expresie a unui dinamism static, în care fiecare moment este înlocuit de un altul. Cu toate acestea, el îmbrăţişează prezentul sub forma clipei, a momentului deoarece ştie că trecutul a fost şi nu va mai fi niciodată, iar viitorul nu este încă şi s-ar putea să nu fie niciodată.
În cazul omului orientat spre viitor, trăirile sale sunt îndreptate cu predilecţie spre o perioadă care urmează să vină, iar trecutul şi prezentul sunt privite doar ca simple trepte pe care păşeşte pentru a se înălţa către ceva mai bun. Timpul înţeles astfel, ca o continuă mergere înainte, ca o ascensiune permanentă, este trăit cu speranţa că întodeauna clipa următoare posedă prin ea însăşi un plus de valoare faţă lucrurile care sunt sau au fost. Pentru un asemenea om viaţa este o devenire, o construcţie pe baza unor proiecte existenţiale, în care limitele întâlnite sunt mai degrabă praguri care trebuie depăşite. Până şi moartea, posibilitatea-limită a fiinţei sale, nu este văzută ca un sfârşit, ci ca o treaptă care trebuie lăsată în urmă pentru un dincolo dătător de nădejde. Datorită tendinţelor sale lăuntrice şi a structurii sufleteşti, omul speranţei vede în timp, cu fiecare clipă nouă, o posibilă intensificare şi amplificare neîntreruptă de valori. Pentru el, împlinirea aparţine viitorului.
-sursa masinadescris.net-

 Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.