Recuperarea aspectului feminin al Divinului...

 

„Și Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a spus: creșteți, înmulțiți-vă, umpleți Pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mărilor, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care mișcă pe Pământ” – Geneza 1:28

În tradițiile religioase care îmbrățișează o divinitate masculină, Divinul este văzut ca o forță care există în ceruri, departe de noi. În Vest am ajuns să credem că, pentru a fi aproape de Dumnezeu, trebuie să muncim din greu la relația noastră cu El, rugându-ne și sacrificându-ne. Simțim că trebuie să câștigăm dragostea și atenția Creatorului nostru, care ne-a aruncat afară din Paradis, pentru că am îndrăznit să mâncăm din pomul cunoașterii binelui și răului. După povestea străveche, trebuiam să rămânem ca niște copii – dar, gustând din fructul pe care Dumnezeu ni-l interzisese, ne-am demonstrat independența, I-am trezit mânia și ne-am condamnat singuri să ducem o viață de muncă grea și nefericire, ușurată numai de grația lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, în teologiile mai vechi, feminine, nu eram niciodată aruncați afară din Grădină, sau separați de Dumnezeu. De exemplu, aborigenii australieni, nu au fost niciodată scoși afară din Eden, și nici africanii sub-saharieni sau indienii americani. În schimb, ni se oferea Grădina, pentru a fi administratorii și îngrijitorii ei. Potrivit acestor credințe, Divinul își pune forța lui vitală în semințele pe care le plantăm în pământul bogat și fertil. Noi exprimăm acel potențial, extinzându-ne odată cu Divinitatea, atunci când purtăm fructul care hrănește întreaga omenire. Laika, cei care îmbrățișează acea teologie veche, feminină, ar spune: „Suntem aici, nu numai pentru a crește porumb, ci și ca să creștem zei.”. Cu alte cuvinte, participăm efectiv, împreună cu Divinul, în co-crearea universului nostru. Recunoaștem că totul în lumea noastră este sacru – inclusiv noi – și că misiunea noastră este să fim cea mai deplină expresie a acelei Divinități.
O teologie făcută cunoscută
Pe parcursul istoriei, aceste două teologii distincte au avut efecte foarte diferite asupra modului în care ființele umane au interacționat unele cu altele și cu lumea noastră. De exemplu, când europenii au sosit pe continentele americane, au crezut că au descoperit un teritoriu vast, nepopulat, cu râuri cristaline și vânat din belșug, și că Dumnezeu le dăduse acest cadou pentru ca să îl folosească după cum li se va părea lor potrivit. De fapt, mai mult de o sută de milioane de băștinași ocupau acel Pământ, trăind în echilibru cu mediul lor. Băștinașii aveau teologii feminine și aveau încredere că, atâta timp cât trăiau în armonie cu Pământul, Mama cea Mare le va asigura traiul.
Primilor locuitori ai Americilor nu le fusese niciodată frică să călătorească pe distanțe lungi – din Asia până în America de Nord și. în cele din urmă, în America de Sud – deoarece credeau că oriunde mergeau, vor găsi hrană din belșug și adăpost. Așă că au vânat și au învățat să cultive plante. Protectorii Pământului au adus această înțelepciune cu ei odată cu realizarea marii lor călătorii peste Strâmtoarea Bering, cu mii de ani în urmă, și popularea continentelor americane, din cea mai nordică extremitate a Alaskăi, până în Patagonia. Înțelepciunea lor își avea originea în sanctuarele din înalturile Himalayei, și a fost adusă în Americi de către acești călători cutezători.
Când au început să apară teologiile masculine, pe măsură ce satele deveneau orașe, o nouă mentalitate începea să domine. Mai degrabă decât să lucreze cu resursele pe care le aveau la dispoziție, oamenii au început să-și atace vecinii pentru a dobândi mai mult pământ și avere. Nu mai erau dispuși să se mulțumească cu atât cât le era suficient să-i întrețină; lăcomia a început să predomine. Credeau că toată mâncarea din lume le aparține, că ei erau vârful lanțului trofic – în loc de a fi administratorii acestuia.
În Europa, aceste idei au pătruns odată cu popoarele indo-europene din Asia centrală, acum două mii de ani. Ei credeau că au o justificare Divină pentru invaziile și cuceririle lor. De altfel, săbiile pe care le-au folosit în lupte, vor fi întoarse mai târziu cu tăișul în jos, ca să formeze crucea, care era un simbol al cruciadelor. Invadatorii credeau că ei au un drept sacru asupra resurselor, pentru că ei îl venerau pe Dumnezeul „potrivit”, și chiar pretindeau că îl omorau pe Creator, ucigând necredincioșii inamici, care nu vroiau să se convertească la sistemul lor de credințe.
Europenii au îmbunătățit tehnologia războiului atât de mult încât, la momentul când Francisco Pizarro și Hernan Cortes au sosit în Lumea Nouă, în secolul al XVI-lea, au putut să distrugă imperiile aztec și incaș, cu mai puțin de 400 de oameni, echipați cu arme, oțel, cai și … viruși. Laika au fugit în munți, unde au păstrat vechea teologie feminină ascunsă în siguranță, știind că, într-o bună zi, vor trebui să coboare din nou în văi și să le reamintească oamenilor de vechiul mod de viață care îi susținea.
Astăzi vedem în fapt rezultatele devastatoare ale acestei mitologii masculine. Suprafața Pământului este rapid despădurită, apele sunt poluate, aerul e contaminat și stratul superior al solului, erodat. Vremea se schimbă din cauza încălzirii globale, și ca rezultat, secerele africane s-au înrăutățit; uraganele sunt mai feroce; și, în fiecare an, de la o sută la o mie de ori mai multe specii de plante și animale dispar de pe Pământ, decât se întâmpla acum 500 de ani.
Laika spuneau că, acum mult timp, planeta noastră era un loc otrăvitor pentru ființele umane, dar Mama Pământ a îngropat toxinele acestea în pântecele ei, astfel încât suprafața să devină un Paradis ospitalier, albastru și verde. Potrivit prezicerilor străvechi, conchistadorii vor elibera într-o zi aceste toxine, făcând ca Pământul să devină un pustiu vătămător, iar noi, oamenii, nu vom ști cum să anihilăm aceste otrăvuri. Natura însăși va trebui să își redobândească, cu încetul, sănătatea.
Știința modernă confirmă această prezicere. Cu două sute cincizeci de milioane de ani în urmă, atmosfera Pământului era compusă, în primul rând, din bioxid de carbon (CO2), care este foarte toxic pentru oameni. Apoi, când a apărut viața verde, plantele au transformat CO2 în oxigen. Aceasta a făcut ca cea mai mare parte din carbonul din aer să fie atras în vegetație, ca să ajungă apoi în subsol și, în cele din urmă, a devenit combustibil fosil, îngropat în cele mai adânci straturi ale Pământului. Acum scoatem acești combustibili fosili din adâncul planetei și îi ardem, eliberând hidrocarburi otrăvitoare în atmosferă. Ne îndreptăm spre crearea aceluiași mediu care făcea imposibil ca majoritatea creaturilor să existe pe Pământ – și totuși, nu facem prea multe pentru a schimba radical această situație cumplită. De fapt, pe măsură ce încălzirea globală topește calotele glaciare, mulți oameni se pregătesc cu nerăbdare să foreze și acolo după petrol.
Din fericire, există o preocupare de a aduce înapoi vechile moduri de viață și valori feminine. De exemplu, mulți oameni resping structurarea piramidală a puterii, care este centrală în teologiile masculine – cea care cere să dea socoteală preoților, care răspund în fața preoților de rang înalt, care răspund în fața papilor, care răspund în fața lui Dumnezeu. Mulți refuză, de asemenea, să subscrie credinței propagate de oamenii de știință, care pretinde că, tot ceea ce nu poate fi măsurat, perceput și controlat prin intermediul celor cinci simțuri, nu este nici real, nici adevărat. Ei nu mai sunt încrezători în propriile lor inimi și nu simt că trebuie să creadă într-o dogmă sau într-o altă interpretare a sacrului. Ei încep să caute călăuzirea în interiorul lor și în natură.
O cunoaștere prin experiență directă
„Iar Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul; Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci. De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.””
Într-o teologie feminină, calea spre Iluminare este una individuală. Se așteaptă de la noi să avem încredere în propriile noastre experiențe, conștiență și interpretări. În vreme ce Laika prețuiesc calea rugăciunii și meditației, la fel de mult cum o fac cei care cred într-o teologie masculină, ei recunosc și o a treia cale spre spiritualitate – aceea a cunoașterii directe. Laika nu au un mit despre Divinitatea care pedepsește oamenii, pentru că au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului, în schimb, ei cred că noi suntem meniți să dobândim înțelepciune și că greșeala noastră a fost că nu am mâncat suficient din acest fruct.
În epoca informației, noi nu acceptăm cunoașterea care depășește faptele concrete și aranjarea lor logică. Noi avem religii – dar și nenumărați practicanți ai acestor credințe – dar, prea adesea, esența spirituală a acestor învățături s-a pierdut. Învățăm interpretări despre interpretări ale marilor adevăruri, dar nu ne-am duce în deșert pentru 40 de zile, cum a făcut Iisus, sau să stăm în meditație sub copacul Bodhi, așa cum a făcut Buddha. E ca și cum ne-am petrece timpul analizând sute de cărți de bucate, pline cu rețete complicate, și am discuta la nesfârșit valoarea nutritivă a anumitor mâncăruri și regimuri, însă nu am mânca niciodată nimic. Mulți oameni și-au pierdut cunoștința valorii de a experimenta direct sacrul … dar, din fericire pentru noi, urmând practicile celor patru introspecții, vom putea face tocmai acest lucru.
Alberto Villoldo – Cele Patru Introspecții

Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.