Pentru că am învățat că e nevoie să fim în alertă ca să merităm ce ni se întâmplă. Sau că trebuie să facem să se întâmple. Pentru că deși nu pare, corpurile noastre țin în ele tipare de control și amintiri traumatice care au rămas în memoria celulară, din viața aceasta și nu numai.
Pentru că energia din care creăm de multe ori este energia de frică și control. Care forțează, împinge și vrea să manifeste lucrurile cu orice preț, într-un anumit fel și într-un anumit cadru temporal. Pentru că o parte mare din interior este deconectată de la Sursa care hrănește firescul și curgerea.
Iar programele care lucrează împotriva curgerii sunt dense. Dacă nu mă agit să demonstrez, simt că nu merit să mi se întâmple ceva bun. Și pentru că simt că nu merit, atunci trebuie să fac tot timpul ceva să merit. Pentru că trebuie să ne câștigăm dreptul de a fi fericiți. Pentru că undeva am simțit că nu merităm pur si simplu. Pentru că am uitat că e dreptul fiecăruia să merite, pentru simplu fapt că existăm.
Acum ceva timp, aflată la capătul lumii, pe masa de vindecare a unui cuplu de vindecători, am simțit cât de mult alergam să demonstrez că merit să fiu iubită. Am simțit cum celulele mele țipau. Cum mama și tata din mine își urlau neiubirea lor prin mine. Cum pentru toți cei de dinaintea mea starea naturală a fost aceea de a fi în gardă tot timpul ca să se simtă în siguranță. Așa am învățat de secole că totul e greu și că trebuie depus efort pentru a simți că merităm să trăim.
Și atunci când ca prin minune am auzit: “Nu e nevoie să te străduiești atât. Ești văzută și iubită deja. “ toată durerea pe care o îndesasem în mine a țâșnit sub forma unui plâns profund vindecător. Din acele lacrimi, ținută de mâini de un bărbat și de o femeie pe care îi vedeam pentru prima dată în această viață, m-am mai născut o dată. Am dat jos din presiunea uriașă pe care o duceam cu mine. Pentru o secundă, am simțit că pot să încep să mă relaxez. În perfecțiunea a cine sunt, acolo unde nu e nevoie să mai adaug nimic. În frumusețea tăcută a ființei mele care strigă după îmbrățișarea a tot ceea ce sunt. În odihna respirației mele care nu vrea decât să fie martor tăcut la miracolul existenței mele. În limpezimea minții mele care a obosit să tot zburde într-una creând scenarii.
Acolo, întinsă pe o masă de vindecare aflată la capătul lumii, unde un cuplu de vindecători mi-a zis că nu trebuie să fac ceva anume pentru a demonstra că merit să fiu iubită, am început să înțeleg o lecție pe care încă am nevoie de timp să o integrez. Poate ar trebui din când în când să ne oprim și să ne spunem unii altora: “Nu te mai obosi atât să demonstrezi. Ești deja iubit”. Poate așa reușim să ne fim vindecare unii altora. Poate așa putem da drumul secolelor de neiubire din celulele noastre și putem aduce acasă partea din noi care zboară prin Univers, poate-poate va primi de undeva validarea pe care nu o găsește în propria casă, în propia inimă, în propriul trup.
-sursa- Mihaela Marinas
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu