Mintea ranita...

Poate că nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri.

Suntem maeştri pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum dorim.

La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori. Noi creăm în mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm. Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici, proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.

Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine.

Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni.

Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi.

În acest fel, noi jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care îl exercitaţi personal.

De pildă, atunci când suntem copii şi cineva ne creează probleme, noi ne supărăm pe el sau pe ea.

Într-un fel sau altul, mânia noastră face că problema să dispară (cel mai adesea în subconştient); în acest fel, noi atingem rezultatul dorit (problema a dispărut).

Când situaţia se repetă, noi ştim deja cum trebuie să reacţionăm - prin mânie - pentru că problema să dispară. Şi astfel, noi continuăm să practicăm arta mâniei, până când devenim adevăraţi maeştri ai ei.

În mod similar, noi învăţăm să devenim maeştri ai geloziei, ai tristeţii, ai lipsei de încredere în sine.

Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.

Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puțin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.

Imaginaţi-vă că trăiţi pe o planetă ai cărei locuitori suferă de o boală de piele. Timp de două sau de trei mii de ani, locuitorii acestei planete au suferit cu toţii de aceeaşi boală: corpurile lor sunt acoperite de răni infectate, care dor dacă sunt atinse. Evident, după atâta vreme ei au ajuns să creadă că aceasta este fiziologia normală a pielii. Chiar şi cărţile lor medicale descriu această boală ca fiind starea normală a pielii.

Când oamenii se nasc, pielea lor este sănătoasă, dar în trei-patru ani încep să apară primele răni. Când copilul atinge vârsta adolescenţei, trupul lui este deja complet acoperit cu răni.

Cum credeţi că vor acţiona aceşti oameni unii faţă de ceilalţi? Pentru a stabili o legătură cu alte persoane, ei vor trebui să-şi protejeze cu cea mai mare atenţie rănile. Ei nu vor atinge niciodată pe nimeni, căci atingerea este foarte dureroasă pentru ei. Dacă cineva atinge din greşeală pielea altei persoane, aceasta va simţi o asemenea durere încât se va înfuria imediat şi se va răzbuna atingând la rândul ei pielea primeia. Chiar şi așa, instinctul de a iubi este atât de puternic încât toată lumea va fi dispusă să plătească un preţ ridicat numai pentru a intra în relaţii cu alte persoane.

Imaginaţi-vă acum că într-o bună zi se petrece un miracol: vă treziţi complet vindecat. Pe trupul dumneavoastră nu mai există răni, iar atingerea nu mai este dureroasă pentru dumneavoastră. Mai mult, dacă cineva vă atinge pielea sănătoasă, senzaţia este minunată, căci pielea a fost special creată pentru atingere. Vă puteţi imagina cu o piele sănătoasă într-o lume în care toţi ceilalţi suferă de o boală îngrozitoare a pielii? Dumneavoastră nu-i puteţi atinge pe cei din jur, căci acest lucru le provoacă dureri, şi nimeni nu îndrăzneşte să vă atingă, pornind de la premisa că acest lucru v-ar provoca aceleaşi dureri.

Dacă vă puteţi imagina această viziune, veţi înțelege cu siguranţă ce ar simţi un vizitator de pe o altă planetă care ar veni să vadă cum trăiesc oamenii.

Pielea noastră nu este însă acoperită cu răni... Ceea ce ar descoperi vizitatorul de pe o altă planetă ar fi o minte acoperită cu răni, iar boala de care suferă ea este teama. La fel ca în descrierea de mai sus, referitoare la pielea infectată, corpul nostru emoţional este acoperit cu răni, care sunt infectate de otrava emoţiilor negative. Printre manifestările acestei boli a fricii se numără: mânia, ura, tristeţea, invidia şi ipocrizia. Rezultatele acestei boli sunt toate acele emoţii care îi fac pe oameni să sufere.

Toți oamenii de pe planeta noastră suferă de aceeaşi boală mentală. Nu am greşi cu nimic dacă am afirma că această lume este un spital de nebuni. Dar tulburările psihice de care suferă oamenii există de atâtea mii de ani încât toate cărţile medicale, de psihologie şi de psihiatrie au ajuns să considere boala ca fiind starea de normalitate. Ele o consideră ceva normal, dar eu afirm că nu este deloc normal.           andele-nebe.cz

Când teama devine prea mare, mintea raţională începe să clacheze şi nu mai suportă toate aceste răni cu otrava care le macină. Cărţile de psihologie numesc acest proces boală psihică, schizofrenie, paranoia, psihoză, dar toate aceste boli sunt create doar atunci când mintea raţională ajunge să fie atât de înspăimântată şi rănile ei devin atât de dureroase încât minţii i se pare mai uşor să rupă contactul cu lumea exterioară.

Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune "Te iubesc" poate fi ceva înspăimântător. Totuşi, chiar dacă ne temem atât de tare de interacţiunea emoţională, noi continuăm să încercăm, creăm relaţii de cuplu, ne căsătorim şi facem copii.

Pentru a-şi proteja rănile emoţionale şi pentru a nu fi răniţi, oamenii creează în minte un sistem foarte sofisticat al negării. Acest sistem îi transformă în nişte mincinoşi perfecţi. Oamenii au ajuns să mintă atât de perfect încât se mint chiar şi pe ei înşişi, ba chiar ajung să creadă în propriile lor minciuni. Ei nici nu-şi mai dau seama că mint, sau chiar dacă îşi dau seama, găsesc pretexte şi scuze pentru minciunile lor, numai pentru a se proteja de durerea pe care le-ar putea-o provoca zgândărirea rănilor lor.

Acest sistem al negării seamănă cu un perete de ceaţă aşezat în faţa ochilor noştri, care ne împiedică să vedem adevărul. Noi purtăm o mască socială, căci este prea dureros să ne afişăm aşa cum suntem sau să-i lăsăm pe alţii să ne vadă aşa cum credem noi că suntem. Sistemul negării ne face să pretindem că toată lumea crede ceea ce dorim noi ca ei să creadă despre noi înşine. Noi ridicăm aceste bariere pentru protecţie, pentru a ne feri de ceilalţi oameni, dar aceleaşi bariere ne restricţionează propria noastră libertate, ne împiedică să mai ieşim în exterior. Oamenii se acoperă cu tot felul de straturi protectoare, iar atunci când cineva spune: "Nu mă mai presa", el se referă la atingerea unei răni din mintea sa, la care reacţionează pentru că îl doare.

Dacă aţi înţeles faptul că toţi cei din jurul dumneavoastră au răni emoţionale infectate cu otrava emoţiilor negative, veţi înțelege cu uşurinţă relaţiile interumane din ceea ce toltecii numesc visul iadului. În viziunea toltecă, tot ceea ce credem despre noi înşine şi tot ceea ce cunoaştem despre lumea în care trăim nu este altceva decât un vis. Dacă priviţi descrierile religioase ale iadului, veţi constata că acestea nu diferă deloc de societatea umană, de felul în care visăm noi. Iadul este un loc al suferinţei, al fricii, al luptelor şi violenţelor, al judecăţilor şi al injustiţiei, un loc al pedepsei care nu se sfârşeşte niciodată. Oamenii se luptă cu oamenii într-o junglă a prădătorilor; ei sunt plini de prejudecăţi, de vinovăţie, de resentimente, de otrava emoţiilor negative: invidie, mânie, ură, tristeţe, suferinţă. Noi creăm singuri toţi aceşti demoni în minţile noastre, căci ne-am obişnuit să visăm iadul în propria noastră viaţă.

Fiecare om îşi creează propria sa dramă personală în care îşi desfăşoară viaţa, dar oamenii care au trăit înaintea noastră au creat împreună un mare vis exterior, visul societăţii umane. Visul exterior, Visul Planetei, este Visul colectiv creat de miliardele de visători.

Marele Vis include toate regulile sociale, toate legile, religiile, culturile, toate manierele în care trăiesc astăzi oamenii. Toate aceste informaţii înmagazinate în minţile noastre seamănă cu o mie de voci care ne vorbesc simultan. Toltecii numesc acest proces: mitote.

Realitatea dinlăuntrul nostru este iubire pură; noi suntem Viaţa. Sinele nostru real nu are nimic de-a face cu visul, dar procesul de mitote ne împiedică să vedem cine suntem cu adevărat. Atunci când privim Visul din această perspectivă, conştienţi că suntem cine suntem, ne dăm imediat seama de comportamentul prostesc al oamenilor, care devine chiar amuzant. Marea dramă devine astfel o comedie. Ne dăm seama că oamenii suferă pentru lucruri practic lipsite de importanţă, unele dintre ele chiar ireale. Nu avem însă de ales. Ne-am născut în această societate, am crescut în ea şi am învăţat să ne comportăm la fel ca ceilalţi, într-un nonsens generalizat.

Imaginaţi-vă că puteţi vizita o altă planetă, în care locuitorii au o minte emoţională diferită de a noastră. Ei comunică unii cu ceilalţi prin iubire, prin fericire, prin pace. Imaginaţi-vă că după ce aţi stat o vreme acolo, vă treziţi din nou pe planeta noastră, dar nu mai aveţi nici un fel de răni pe corpul dumneavoastră emoţional. Nu vă mai este teamă să fiţi cel care sunteţi. Orice v-ar spune altcineva, orice ar face, nimic nu vă mai poate afecta personal, şi deci nu vă mai poate răni. Practic, nu mai aveţi nevoie de protecţie. Nu vă mai este teamă să iubiţi, să vă împărtăşiţi sentimentele, să vă deschideţi inima. Dar nimeni din cei din jur nu seamănă cu dumneavoastră.

Cum aţi putea stabili relaţii de comuniune cu oameni care sunt răniţi din punct de vedere emoţional şi care sunt bolnavi de teamă?

La naştere, mintea emoţională a omului este perfect sănătoasă. Primele răni pe corpul său emoţional apar în jurul vârstei de 3-4 ani, când copilul se infectează pentru prima oară cu otrava emoţiilor negative. Observaţi însă copiii cu vârste cuprinse între doi şi trei ani: ei nu fac altceva decât să se joace tot timpul, să râdă tot timpul.

Imaginaţia lor este extrem de puternică şi ei îşi trăiesc visul ca pe o aventură a explorării. Când întâlnesc un obstacol, ei reacţionează şi se apără, dar apoi uită şi trăiesc la fel de intens momentul următor, îşi reîncep jocul, explorarea şi amuzamentul. Ei trăiesc în permanenţă în clipa prezentă. Nu se ruşinează de trecutul lor, nu sunt îngrijoraţi de viitor. Copiii mici exprimă exact ceea ce simt şi nu se tem să iubească.

Cele mai fericite momente din viaţa noastră sunt cele în care ne jucăm la fel ca şi copiii mici, când cântăm şi când dansăm, când explorăm şi creăm diferite lucruri numai pentru a ne amuza. Această stare de fericire maximă care caracterizează comportamentul de copil este firească, întrucât ea exprimă mintea umană normală. Copiii sunt inocenţi şi este firesc ca ei să exprime iubirea. Ce s-a întâmplat însă cu noi? Ce s-a întâmplat cu întreaga lume în care trăim?

Necazul este că adulţii din jurul copiilor sunt deja bolnavi din punct de vedere mental, iar boala lor este extrem de contagioasă. Ei captează atenţia copiilor şi îi învaţă pe aceştia să se comporte exact ca ei. Acesta este mecanismul prin care boala lor le este transmisă copiilor. Aşa ne-am infectat şi noi pe vremea când eram copii, de la părinţii noştri, de la profesori, de la rudele mai mari, de la toţi aceşti oameni bolnavi. Ei ne-au captat atenţia şi ne-au transmis informaţiile lor prin repetiţie. Acesta este procesul prin care învaţă omul: programarea minţii sale.

Mecanismul nu poate fi schimbat, programul însă da. Prin captarea atenţiei lor, noi î i învăţăm pe copii o anumită limbă, cum trebuie să citească, cum trebuie să se comporte, cum trebuie să viseze. În acest fel, oamenii sunt domesticiţi la fel cum am domestici un câine sau un alt animal, prin mecanismul pedepsei şi al recompensei. Acest lucru este întru totul normal. Ceea ce noi numim educaţie nu este altceva decât o domesticire a fiinţei umane.

La început copiii se tem să nu fie pedepsiţi, iar mai târziu învaţă să se teamă inclusiv de faptul că nu îşi vor primi recompensa, că nu sunt suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru fratele mai mare sau pentru profesor. S-a născut astfel nevoia de a fi acceptaţi. Înainte, nu le păsa dacă erau acceptaţi sau nu. Opiniile celorlalți oameni nu contau pentru ei, pentru că ei nu doreau altceva decât să se joace şi să trăiască în prezent.

Teama de a nu primi recompensa aşteptată se transformă treptat în frica de a fi respinşi. Teama că nu sunt suficient de buni pentru altcineva îi face să încerce să se schimbe, să îşi creeze o imagine pe care o proiectează în exterior, în funcţie de ceea ce aşteaptă alţii de la ei. Copiii fac acest lucru numai pentru a fi acceptaţi, pentru a-şi primi astfel recompensa. Ei învaţă să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, şi continuă să joace acest rol, numai pentru a fi suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru profesor, pentru a corespunde religiei, pentru o mie de motive.

Prin practică, ei ajung să se identifice d in ce în ce mai bine cu modelul ales, cu imaginea pe care şi-au creat-o şi pe care o controlează acum perfect.

În curând, ei uită cine sunt în realitate şi încep să trăiască în conformitate cu imaginea aleasă. Mai mult, ei îşi creează imagini diferite, în funcţie de grupurile diferite de oameni cu care se asociază. Astfel, ei îşi creează o anumită imagine pentru acasă şi o alta pentru şcoală, iar când mai cresc, îşi creează noi şi noi imagini.

Acelaşi mecanism se petrece şi în relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Femeia are o imagine exterioară pe care încearcă să o proiecteze asupra celor din jur, dar o cu totul altă imagine atunci când rămâne singură.

Bărbatul are şi el o imagine exterioară şi una interioară. Când devin adulţi, imaginile lor devin atât de diferite încât cu greu mai pot fi suprapuse. Aşa se face că în relaţia dintre un bărbat şi o femeie există cel puțin patru imagini. Cum ar putea cei doi să se cunoască reciproc în aceste condiţii? Este imposibil. Tot ce pot face ei este să încerce să îşi înţeleagă reciproc imaginile. Mai există însă şi alte imagini. Atunci când un bărbat întâlneşte o femeie, el îşi creează o anumită imagine despre ea din perspectiva lui, în timp ce femeia îşi creează o anumită imagine despre bărbat din perspectiva ei. Apoi, bărbatul încearcă să încadreze femeia în imaginea pe care şi-a făcut-o despre ea, iar femeia încearcă să-l încadreze pe bărbat în imaginea pe care şi-a făcut-o despre el.

Iată aşadar că avem de-a face nu cu patru, ci cu şase imagini. Nu este de mirare că în cupluri există atâtea minciuni, chiar dacă partenerii nu-şi dau întotdeauna seama de faptul că se mint reciproc. Relaţia lor este bazată pe teamă; temelia ei este minciuna. Ar fi şi greu să aibă la bază adevărul, căci minţile lor sunt învăluite în ceaţă.

În cazul copiilor mici nu există nici un fel de conflict cu imaginile de sine pe care le concep aceştia.

Aceste imagini nu sunt cu adevărat puse la încercare decât atunci când copiii încep să interacţioneze cu lumea exterioară şi când nu mai beneficiază de protecţia părinţilor. Aşa se explică de ce vârsta adolescenţei este atât de dificilă. Chiar dacă până atunci se simţeau pregătiţi să îşi apere imaginea de sine, atunci când încearcă pentru prima oară să o proiecteze asupra lumii exterioare, aceasta ripostează.

Lumea exterioară începe să le demonstreze, nu în particular, ci public, că ei nu sunt ceea ce pretind că sunt.

Să luăm exemplul unui adolescent care pretinde că este foarte inteligent. El participă la şcoală la un seminar, iar un coleg mai deştept sau mai bine pregătit decât el câștigă dezbaterea şi îl face să pară ridicol în ochii celorlalţi. Evident, adolescentul va încerca să îşi justifice imaginea în ochii celor apropiaţi. El le va face mici favoruri, încercând să-şi salveze astfel imaginea, deşi știe perfect că minte. În schimb, când ajunge acasă şi se trezește singur în faţa oglinzii, el izbucneşte şi sparge oglinda. Simte că se urăşte, că este un prost, că este cel mai rău dintre toţi.

Discrepanţa dintre imaginea lui interioară şi cea pe care încearcă să o proiecteze în lumea exterioară devine astfel uriașă. Cu cât această discrepanţă va fi mai mare, cu atât mai dificilă va fi adaptarea lui la Lumea Visului şi cu atât mai puţină iubire va simţi el faţă de sine.

Între imaginea de sine pe care o proiectează în exterior şi cea interioară se acumulează astfel din ce în ce mai multe minciuni. Culmea este că ambele imagini sunt la fel de rupte de realitate; ele sunt false, dar el nu-şi dă seama de acest lucru. Poate că cei din jur pot vedea acest lucru, dar el este complet orb.

Sistemul lui de negare încearcă să îl protejeze de răni, dar aceste răni sunt reale şi au apărut tocmai din cauza faptului că a încercat din răsputeri să apere o anumită imagine care nu era conformă cu realitatea.

Copiii învaţă încă de mici că opiniile celor din jur contează şi îşi acordează viaţa în funcţie de aceste opinii. O simplă opinie aruncată în treacăt de altcineva ne poate transforma viaţa într-un coşmar, chiar dacă nu are nimic de-a face cu adevărul: "Ce urât(ă) eşti! Greşeşti! Eşti un prost (o proastă)!"

Opiniile exterioare au o mare putere asupra comportamentului prostesc al oamenilor care trăiesc în iad. Aceştia simt în permanenţă nevoia să audă că sunt frumoşi, buni, deştepţi, că ceea ce fac ei este bine. "Cum arăt? Ţi-a plăcut cum am vorbit? Eşti de acord cu ceea ce fac?"

Noi simţim nevoia să auzim opiniile celorlalţi tocmai pentru că suntem domesticiţi şi putem fi manipulaţi în funcţie de aceste opinii. De aceea, noi căutăm în permanenţă recunoaşterea din partea altor persoane. Avem nevoie de un sprijin emoţional din partea lor. Simțim nevoia să fim acceptaţi de către Visul exterior, prin intermediul altor persoane. Aşa se explică de ce adolescenţii beau alcool, iau droguri sau încep să fumeze; nu pentru că şi-ar dori cu adevărat să facă aceste lucruri, ci numai pentru a fi acceptaţi de către alte persoane (care au asemenea obiceiuri), pentru a intra în "gaşca" lor.         

Atât de mulţi oameni suferă din cauza acestor imagini false pe care încearcă să le proiecteze despre sine... Ei pretind că înseamnă ceva foarte important, dar în sinea lor cred că nu înseamnă nimic, şi îşi dau atâta osteneală să însemne ceva în această societate a Visului, să fie recunoscuţi şi aprobaţi de ceilalţi... Ei încearcă să fie importanţi, faimoşi, puternici, bogaţi, să fie nişte învingători, să îşi exprime visul personal şi să îşi impună acest vis în faţa celor din jurul lor. De ce? Deoarece ei cred că Visul este real şi îl iau foarte în serios. 

 Sursa: ingerii-cerului.ro Extras din cartea: ARTA DE A IUBI.

 Inchei cu Trebuie sa Traiesc.

gabriella.