Când
ţi-ai avut o viaţă în care puţin a fost să-ţi pese de un alt om, l-ai
umilit, l-ai constrâns să îţi accepte umilirea, l-ai plătit ca să se
simtă obligat să îţi suporte această umilire și mofturile tale, când ai
crezut că e normal să îţi cumperi plăceri ca şi cum ţi-ai cumpăra
obiecte, când ţi-ai ascuns sub plapuma necesităţilor derapajele tale
materialiste sau psihice, când sub o altă mască ai pus efectul traumelor
tale, traiul ţi-a fost, ziceai tu, de om, şi ţi-l făceai bun. Nici nu
conta că beţiile țineau loc de clipe de bucurie şi, atunci, îţi făceai
motiv de proprie înaltă consideraţie, ca să loveşti, fizic sau verbal,
pe alţii. Nici nu conta când pumnul de bani, ce-l dădeai sau ţi se
dădea, pe tine şi pe celălalt, te cobora la rangul de pulbere şi ţărână
ce îşi avea viitor în împrăştierea în patru zări, călcatul de către
alţii în picioare sau noroi nicicui plăcut. Şi nici nu ştiai să accepţi,
ori să înţelegi, iubirea...
Ţi
s-au întâmplat, toată vremea aceasta, multe. Ai avut pierderi mari, ai
trecut, credeai, pe lângă moarte. Până la urmă, cu uşurinţă, ai acceptat
ideea că aşa trebuia să se întâmple, fără a avea curajul următoarei
întrebări: "De ce?". Îţi era greu să admiţi, considerându-te măcar
aproape perfect şi fără de greşeli, că aşa îţi e destinul sau ai pus pe
seama altora, răi, neînţelegători, cu probleme psihice, cauza, căci nu
puteai, nici în ruptul capului, că ţi se tot dă şansa de a te opri, de a
sta, o clipă mai mult, atent la ale vieţii şi a te îndrepta. N-ai văzut
nimic fiindcă priveai spre soare şi te credeai că eşti asemenea lui.
În
marea lui iubire pentru tine, Dumnezeu, ţi-a pus în faţă, marea
încercare de a te determina să crezi în om, să fii om în care să te
încrezi. Ţi-a pus în faţă pe cel care, avându-şi motiv de a merge pe
drumul mântuirii, a trecut peste toate, te-a apreciat, ţi-a arătat
consideraţie, te-a respectat, fără a se lăsa primitor de plată. Cu
iubire toate astea, pentru sufletul tău, dar şi pentru mintea ta, cea
care fugea de sufletul tău suferind, făcea. Dar oare, ai curajul de a fi
cinstit, recunoscând că prea puţin ai luat seama la asta? Ai curajul de
a recunoaşte că dintr-odată ai văzut şi ai trăit altfel, cu mult mai
bine decât înainte dar, cu toate astea, n-ai văzut asta decât ca o
simplă şi meritată răsplată, continuând, pe ascuns, sau pe faţă,
aceleași fapte, aceleaşi năravuri? Nu cumva îţi spuneai că respecţi acea
persoană, că nu faci nimic împotriva acelui om? Îţi era de ajuns
existenţa lui? Nu credeai că meritul tău de a fi mai bun decât toţi
ceilalți, de a şti mai mult decât toţi ceilalţi, de a arăta mai bine
decât toţi ceilalţi, de a face totul mai bine decât toţi ceilalți, ţi-a
fost răsplătit şi că faptele tale faţă de oricare alte persoane, pot fi
aceleaşi, de dinainte, pentru ca meritul să nu-ţi diminueze?
Te gândeşti acum că te-ai îmbătat, din nou, cu apă rece sau te întrebi altceva?
Din
câte am văzut eu în viaţa asta, îţi pot spune că ai tras o astfel de
beţie, cruntă. Şi te-ai amăgit crezând prea mult în propria impresie,
bună, despre tine...
A
trecut vremea. Şi ai gustat din plin o altfel de viaţă. Totul numeai la
superlativ, nicicând nu gândeai un altfel de sfârşit. Şi pe cel de
lângă tine, cu tine, îl vedeai fericit. Priveai cu mintea, sufletul, îţi
spuneai că e totuna. Te ascundeai, cu faptele tale şi, ziceai, că dacă
nu se ştie, nu se face deloc tulburare. Pentru tine totul era redus la
văzut, atins, ştiut. A cunoaşte era una cu a şti. Nici atunci, nici
acum, încă, nu crezi că spiritul acelei persoane cunoştea mult mai multe
decat ştia, real, mintea ei. Şi în tot acest rai efemer, când fără
semne, a venit lovitura, te-ai crezut în stare să o faci să nu aibă
efecte...
Dar
nu s-a putut face nimic. Nici nu se putea... Acel suflet îşi făcuse
datoria. El, cu acea mare acceptare, îşi mersese, atât cât avea putinţa
să meargă, drumul spre mântuire. Ştia însă că tu nimic n-ai făcut să te
îndrepţi. Nu mai putea accepta o pierdere de timp, un timp ce, de mare
folos, îi era în altă lume. Şi nu ţi-a mai dat nici Dumnezeu şansa să te
arăţi ca luptător întru salvarea cuiva, fiindcă El ştia că de asta te
vei folosi. Iubind mai mult acea persoană, care îşi avea, în felul ei,
privirea spre El, i-a răsplătit strădania cu liniştea şi pacea mult
râvnită de toţi oamenii, dar care rar este dată omului cât trăieşte.
Pentru tine a ales să îţi deschidă poarta regretelor, fără a mai încerca
să îţi deschidă ochii. Avusesei atâtea posibilităţi...
Acea
persoană s-a dus în lumea veşniciei. Tu însă ai rămas să regreţi, să
îţi pui întrebări, să trăiești în chinuri. Acum de tine depinde dacă
vrei să vezi asta o mare şansă, şansa schimbării, pe care ai tot refuzat
să o iei în seamă. Poţi alege să accepţi că nimic din ceea ce ţi-ai
închipuit că eşti, nu eşti, că nu ești deloc mare, ci încă mic, ba chiar
că ştii prea puţine, nu cunoşti nimic, nicidecum că ştii multe şi
cunoşti de toate. Poţi alege să faci aceleaşi fapte, să continui să
încerci să umileşti oameni, să defăimezi, pe la spate, pe cei care nu
îţi e la îndemână să îi umileşti, să continui să cumperi cele pe care
nu-ţi dă mâna să faci ceva ca să le ai omeneşte, sau să începi drumul
smereniei. Poţi alege să fii judecător, pe la spate, al altora, să-i
cleveteşti, să dai minţii apă la moară, sau să îi priveşti pe toţi ca
oameni, semeni, şi să îi iubeşti ca pe tine însuţi. Poţi alege să te
iubeşti, iubind pe alţii, sau să te urăşti, aşa cum ai făcut-o, neiubind
semenii tăi. Poţi alege să îţi laşi principiile tale deoparte, să le
pierzi pentru totdeauna, şi să le îmbrăţișezi pe cele divine, sau să te
ridici mereu în slăvi. Poţi alege beţia sau renunţarea la băutură. Poţi
alege să te sinucizi, acceptând că nevinovat de sfârşitul persoanei de
lângă tine ești tu sau să înduri, făcând totul ca să arăţi că tot ceea
ce a făcut pentru tine a fost extraordinar, sau măcar sfârşitul lumesc
nu i-a fost în zadar.
Dacă vei alege schimbarea, ai şansa de a trăi, câţi ani mai ai de trăit, în pace şi bucurie, poate chiar răsplătit.
Dacă
nu vei alege schimbarea, nimic nu mai poate opri decăderea şi căderea
ta. Suferi-vei mult, multe, vei ajunge umilit şi batjocorit, aşa cum tu
ai făcut de atâtea ori. Ai mers de mult prea multe ori cu ulciorul la
apă. Nici nu te-ai uitat la el de nu e cumva crăpat... Grăbeşte-te, om
fără putinţă, om cu viaţa închinată desfrâului, mândriei şi egoismului.
Mai ai, cât trăieşti, destule clipe în care să te întorci la omenie, la
Dumnezeu. Nu mă ocărî pentru ce ai citit, dar dacă o faci, e bine să te
priveşti în oglindă. Ai să vezi că nu am scris prostii. Nu te mai
îmbăta, nu te mai lăuda, nu te mai feri să accepţi că un om a murit
fiindcă tu nu te-ai îndreptat. Ai mâinile curate, nu însă şi
conştiinţa...
-sursa- http://3d-altfel.blogspot.com/
Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.