Reiki Usui.: Vorbele pot fi fapte...

Vorbele pot fi fapte, faptele în vorbe pot fi mai apoi arătate... Vorbele pot fi mari sau mici, faptele pe măsura lor pot fi, sau pot invers să fie. Măsura vorbelor nu faptele sunt, ele fiind măsura oamenilor. Vorbele sunt o măsură a adevărului de care se însoţesc oamenii când e vorba de faptele ce pot să le facă şi o măsură a adevărului de care se folosesc oamenii când e vorba de faptele ce le-au făcut.

Cu vorbe, greu de spus în faţă, trebuie să răspund la întrebări despre fapte și întâmplări de care ştiu, ori mi s-au povestit, dar pe care nu doar tu, omule ce mă întrebi, le-ai făcut. Nu ești tu singurul, nici primul, dar aveai ştiinţă despre ele, ştiai ce rămâne în urma lor. Dar le-ai făcut și tu iar acum, când te muşcă regretul, nu ai puterea să recunoşti. Plângi, dar lacrimile tale sunt ale regretului sau ale neputinţei de a fi cel care, nepăsător, ai fost?

Eu nu pot să spun că ştiu, întru totul adevărul. Eu încerc să desluşesc, printre meandrele poveştilor tale, despre ce a fost trăirea vieţii tale. Mai pot să cuprind şi ceea ce mi-ai arătat, din ceea ce poţi fi, mie. Nu vreau nicicum să te judec, punând pe tine povara unor etichete. Iau din cele ce sunt vechi de când lumea, le alătur, şi încerc să dau un răspuns întrebărilor pe care mi le pui în clipe de deznădejde. Ma gândesc că văzând în faţă un alt adevăr decât cel închipuit de tine, te vei îndoi, măcar o clipă, de tot binele pe care crezi că l-ai făcut şi îţi vei spune că ai făcut destul rău şi tot ce trăieşti acum e răsplata jocului tău, de copil fără minte, cu tine, cu cei de aproape, cu cei mai de departe, cu cei străini. Nu m-am pornit, fără să îmi ceri tu, a vorbi. Nici când m-ai tot întrebat nu ţi-am dat răspunsuri, bune sau rele, ca să nu trăieşti ruşine sau o tulburare care să te îndepărteze de drumul pe care ţi-l dă soarta ta. Sper că, citind, poţi învăţa să îţi asculţi sufletul, lăsând mintea să tacă.

Când ţi-ai avut o viaţă în care puţin a fost să-ţi pese de un alt om, l-ai umilit, l-ai constrâns să îţi accepte umilirea, l-ai plătit ca să se simtă obligat să îţi suporte această umilire și mofturile tale, când ai crezut că e normal să îţi cumperi plăceri ca şi cum ţi-ai cumpăra obiecte, când ţi-ai ascuns sub plapuma necesităţilor derapajele tale materialiste sau psihice, când sub o altă mască ai pus efectul traumelor tale, traiul ţi-a fost, ziceai tu, de om, şi ţi-l făceai bun. Nici nu conta că beţiile țineau loc de clipe de bucurie şi, atunci, îţi făceai motiv de proprie înaltă consideraţie, ca să loveşti, fizic sau verbal, pe alţii. Nici nu conta când pumnul de bani, ce-l dădeai sau ţi se dădea, pe tine şi pe celălalt, te cobora la rangul de pulbere şi ţărână ce îşi avea viitor în împrăştierea în patru zări, călcatul de către alţii în picioare sau noroi nicicui plăcut. Şi nici nu ştiai să accepţi, ori să înţelegi, iubirea...

Ţi s-au întâmplat, toată vremea aceasta, multe. Ai avut pierderi mari, ai trecut, credeai, pe lângă moarte. Până la urmă, cu uşurinţă, ai acceptat ideea că aşa trebuia să se întâmple, fără a avea curajul următoarei întrebări: "De ce?". Îţi era greu să admiţi, considerându-te măcar aproape perfect şi fără de greşeli, că aşa îţi e destinul sau ai pus pe seama altora, răi, neînţelegători, cu probleme psihice, cauza, căci nu puteai, nici în ruptul capului, că ţi se tot dă şansa de a te opri, de a sta, o clipă mai mult, atent la ale vieţii şi a te îndrepta. N-ai văzut nimic fiindcă priveai spre soare şi te credeai că eşti asemenea lui.

În marea lui iubire pentru tine, Dumnezeu, ţi-a pus în faţă, marea încercare de a te determina să crezi în om, să fii om în care să te încrezi. Ţi-a pus în faţă pe cel care, avându-şi motiv de a merge pe drumul mântuirii, a trecut peste toate, te-a apreciat, ţi-a arătat consideraţie, te-a respectat, fără a se lăsa primitor de plată. Cu iubire toate astea, pentru sufletul tău, dar şi pentru mintea ta, cea care fugea de sufletul tău suferind, făcea. Dar oare, ai curajul de a fi cinstit, recunoscând că prea puţin ai luat seama la asta? Ai curajul de a recunoaşte că dintr-odată ai văzut şi ai trăit altfel, cu mult mai bine decât înainte dar, cu toate astea, n-ai văzut asta decât ca o simplă şi meritată răsplată, continuând, pe ascuns, sau pe faţă, aceleași fapte, aceleaşi năravuri? Nu cumva îţi spuneai că respecţi acea persoană, că nu faci nimic împotriva acelui om? Îţi era de ajuns existenţa lui? Nu credeai că meritul tău de a fi mai bun decât toţi ceilalți, de a şti mai mult decât toţi ceilalţi, de a arăta mai bine decât toţi ceilalţi, de a face totul mai bine decât toţi ceilalți, ţi-a fost răsplătit şi că faptele tale faţă de oricare alte persoane, pot fi aceleaşi, de dinainte, pentru ca meritul să nu-ţi diminueze?

Te gândeşti acum că te-ai îmbătat, din nou, cu apă rece sau te întrebi altceva?

Din câte am văzut eu în viaţa asta, îţi pot spune că ai tras o astfel de beţie, cruntă. Şi te-ai amăgit crezând prea mult în propria impresie, bună, despre tine...

A trecut vremea. Şi ai gustat din plin o altfel de viaţă. Totul numeai la superlativ, nicicând nu gândeai un altfel de sfârşit. Şi pe cel de lângă tine, cu tine, îl vedeai fericit. Priveai cu mintea, sufletul, îţi spuneai că e totuna. Te ascundeai, cu faptele tale şi, ziceai, că dacă nu se ştie, nu se face deloc tulburare. Pentru tine totul era redus la văzut, atins, ştiut. A cunoaşte era una cu a şti. Nici atunci, nici acum, încă, nu crezi că spiritul acelei persoane cunoştea mult mai multe decat ştia, real, mintea ei. Şi în tot acest rai efemer, când fără semne, a venit lovitura, te-ai crezut în stare să o faci să nu aibă efecte...

Dar nu s-a putut face nimic. Nici nu se putea... Acel suflet îşi făcuse datoria. El, cu acea mare acceptare, îşi mersese, atât cât avea putinţa să meargă, drumul spre mântuire. Ştia însă că tu nimic n-ai făcut să te îndrepţi. Nu mai putea accepta o pierdere de timp, un timp ce, de mare folos, îi era în altă lume. Şi nu ţi-a mai dat nici Dumnezeu şansa să te arăţi ca luptător întru salvarea cuiva, fiindcă El ştia că de asta te vei folosi. Iubind mai mult acea persoană, care îşi avea, în felul ei, privirea spre El, i-a răsplătit strădania cu liniştea şi pacea mult râvnită de toţi oamenii, dar care rar este dată omului cât trăieşte. Pentru tine a ales să îţi deschidă poarta regretelor, fără a mai încerca să îţi deschidă ochii. Avusesei atâtea posibilităţi...

Acea persoană s-a dus în lumea veşniciei. Tu însă ai rămas să regreţi, să îţi pui întrebări, să trăiești în chinuri. Acum de tine depinde dacă vrei să vezi asta o mare şansă, şansa schimbării, pe care ai tot refuzat să o iei în seamă. Poţi alege să accepţi că nimic din ceea ce ţi-ai închipuit că eşti, nu eşti, că nu ești deloc mare, ci încă mic, ba chiar că ştii prea puţine, nu cunoşti nimic, nicidecum că ştii multe şi cunoşti de toate. Poţi alege să faci aceleaşi fapte, să continui să încerci să umileşti oameni, să defăimezi, pe la spate, pe cei care nu îţi e la îndemână să îi umileşti, să continui să cumperi cele pe care nu-ţi dă mâna să faci ceva ca să le ai omeneşte, sau să începi drumul smereniei. Poţi alege să fii judecător, pe la spate, al altora, să-i cleveteşti, să dai minţii apă la moară, sau să îi priveşti pe toţi ca oameni, semeni, şi să îi iubeşti ca pe tine însuţi. Poţi alege să te iubeşti, iubind pe alţii, sau să te urăşti, aşa cum ai făcut-o, neiubind semenii tăi. Poţi alege să îţi laşi principiile tale deoparte, să le pierzi pentru totdeauna, şi să le îmbrăţișezi pe cele divine, sau să te ridici mereu în slăvi. Poţi alege beţia sau renunţarea la băutură. Poţi alege să te sinucizi, acceptând că nevinovat de sfârşitul persoanei de lângă tine ești tu sau să înduri, făcând totul ca să arăţi că tot ceea ce a făcut pentru tine a fost extraordinar, sau măcar sfârşitul lumesc nu i-a fost în zadar.

Dacă vei alege schimbarea, ai şansa de a trăi, câţi ani mai ai de trăit, în pace şi bucurie, poate chiar răsplătit.

Dacă nu vei alege schimbarea, nimic nu mai poate opri decăderea şi căderea ta. Suferi-vei mult, multe, vei ajunge umilit şi batjocorit, aşa cum tu ai făcut de atâtea ori. Ai mers de mult prea multe ori cu ulciorul la apă. Nici nu te-ai uitat la el de nu e cumva crăpat... Grăbeşte-te, om fără putinţă, om cu viaţa închinată desfrâului, mândriei şi egoismului. Mai ai, cât trăieşti, destule clipe în care să te întorci la omenie, la Dumnezeu. Nu mă ocărî pentru ce ai citit, dar dacă o faci, e bine să te priveşti în oglindă. Ai să vezi că nu am scris prostii. Nu te mai îmbăta, nu te mai lăuda, nu te mai feri să accepţi că un om a murit fiindcă tu nu te-ai îndreptat. Ai mâinile curate, nu însă şi conştiinţa...

-sursa- http://3d-altfel.blogspot.com/