„Caută-l pe Dumnezeu şi
îl vei găsi pe Dumnezeu şi tot binele. Într-adevăr, într-o asemenea
stare de spirit, chiar dacă vei călca pe o piatră, va fi o lucrare cu
mult mai divină, decât dacă te vei gândi doar la tine însuţi şi vei fi
ataşat doar de tine însuţi atunci când primeşti trupul Domnului nostru.
Căci Dumnezeu şi toate virtuţile se ataşează de cel ce se ataşează de
Dumnezeu. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; ceea ce urmăreai
înainte, te urmează acum şi de ceea ce doreai să te îndepărtezi înainte,
se depărtează acum de tine. Iată de ce, acela care se ataşează
într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se
ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se
îndepărtează de el.
Mi s-a pus următoarea întrebare: Anumitor
oameni le-ar plăcea să se separeu complet de ceilalţi şi să fie
singuri; este oare cu putinţă ca ei să-şi afle astfel pacea, sau ar fi
mai bine să meargă la biserică? Răspunsul este nu şi iată de ce. Cel care este aşa cum trebuie să fie, se simte cu adevărat bine oriunde şi împreună cu oricine. Dar cel care nu este aşa cum trebuie să fie, nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni.
Cel care este aşa cum trebuie să fie îl are cu adevărat pe Dumnezeu
aproape şi cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu, îl are pretutindeni,
pe stradă şi cu oricine, şi tot atât de bine în biserică, în
singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe el,
nimic nu-i stă în cale.
De ce ?
Pentru că el îl are numai
pe Dumnezeu şi scopul său este doar Dumnezeu şi toate lucrurile devin
pentru el doar Dumnezeu. Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările
sale şi pretutindeni şi, în toate lucrările acestui om, numai Dumnezeu
este cel care lucrează. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează.
Deci, dacă scopul nostru este numai şi numai Dumnezeu, atunci el
trebuie să lucreze în lucrările noastre şi nimic nu-l poate împiedica,
nici mulţimea lor, nici locul. În calea unui astfel de om, nimeni nu
poate sta, pentru că el nu crede, nu caută şi nu iubeşte nimic altceva
decât pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu el în toate dorinţele sale.
Şi după cum multiplicitatea nu-l poate distrage pe Dumnezeu, tot astfel
nimic nu-l poate distrage şi nici risipi pe acest om şi el este unu în
Unul, în care orice multiplicitate este una iar Unul este
non-multiplicitate.
Omul trebuie mai degrabă
să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor
omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Acest Dumnezeu nu dispare, cel
puţin în măsura în care omul nu se îndepărtează în mod voit de el.
Omul nu poate
învăţa alergând, fugind de lucruri, sau îndepărtându-se de exterior
pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales
singurătatea interioară, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial.
Asemenea celui care vrea să înveţe să scrie şi care, pentru a dobândi
această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de
aridă şi de dificilă ar fi pentru el această activitate. Oricât de greu i
se va părea, dacă se străduieşte adeseori şi depune zel, el va învăţa
şi va dobândi această artă.
Pentru început omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.
(Meister Eckhart – Cartea consolării divine,Editura Herald)
-sursa-http://naturadivina.com/-
Inchei cu Trebuie sa Traiesc.
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu