Cele patru introspecții – Practica nonataşametutului...

Pentru a practica nonataşamentul, trebuie să renunţăm la rolurile în care ne-am angrenat şi la etichetele pe care ni le-am pus noi înşine. Noile noastre poveşti pot fi mult mai interesante şi productive decât erau cele vechi, iar ţelul nostru este să încetăm să ne mai identificăm cu orice fel de poveste. Atunci devenim propriul nostru punct de referinţă – adică, nu mai avem nevoie de o legendă, pentru a ne defini sau a descoperi cine suntem. Chiar şi poveştile arhetipale despre zei şi zeiţe nu ni se mai aplică, pentru că, în cele din urmă, şi legendele lor sunt tragice. Când ne lepădăm de toate poveştile noastre, cu rolurile lor limitante şi identităţile lor restrictive şi devenim un mister pentru noi înşine, practicăm nonataşamentul.

Timp de mulţi ani, identitatea mea în lume a fost „şaman-vindecător-antropolog”. Acesta e un mod convenabil de a fi perceput de către lume, dar nu este cine sunt eu – sunt mult mai vast şi mai cuprinzător decât atât. După cum a scris Walt Whitman odată: „Foarte bine, atunci, mă contrazic pe mine însumi. Sunt vast, conţin multitudini.”. Acum câţiva ani, m-am ataşat de o caracterizare a mea care apărea într-una din cărţile pe care le-am scris înainte – cea de explorator. Într-o recenzie de carte, The New York Times se referise la mine ca la „Indiana Jones al antropologiei”. M-am identificat într-atât cu acest personaj, încât a devenit foarte limitativ şi unidimensional.

Când am ajuns la patruzeci de ani, distribuirea în rolul de tânăr antropolog a devenit ridicolă şi aventurierul îmbătrânit din mine era destul de istovit. Respingând această definiţie a sinelui meu, am reuşit să mă deschid spre alte laturi ale persoanei care eram. Am descoperit că, de exemplu, deşi voi învăţa întotdeauna, sunt şi profesor, iar acum îi pregătesc pe alţii pe calea medicinii. Aventurile pe care le am astăzi sunt ale spiritului şi nu se mai petrec departe, în Amazon.

Cu toţii avem etichete pe care lumea ni le ataşează, pentru a descrie cum suntem percepuţi în afară: mamă, fotbalist, lucrător social, alcoolic pe cale de vindecare, vicepreşedinte, asistent şi aşa mai departe. Problemele încep când credem că eticheta conţine tot ce suntem noi şi ne dictează cum trebuie să fim. Credem că trebuie să avem un anume set de interese, credinţe şi comportamente, dacă e să fim Indiana Jones; şi devenim confuzi, jenaţi sau frustraţi, când ne trezim gândind, simţind şi acţionând într-un mod complet diferit.

În multe tradiţii spirituale, pentru a deveni călugăr sau călugăriţă trebuie să te lepezi de hainele tale frumoase, să te razi în cap şi să te îmbraci cu o robă simplă şi ieftină, ca să nu fi perceput de nimeni ca o persoană importantă. Eşti forţat să-ţi găseşti punctul de referinţă în interior, în loc de exterior. Nimeni nu ştie cine au fost părinţii voştri, ce aţi realizat, sau ce cred prietenii din copilărie despre voi. Depăşiţi ego-ul, sau personalitatea, şi descoperiţi Şinele care nu poate fi atât de uşor de definit. Vă lepădaţi de ataşamentul de tot ce e material – şi chiar şi de spiritual, dacă eraţi cu adevărat devotaţi unei dogme – iar punctul vostru de referinţă nu mai este ego-ul, ci Divinitatea voastră. Vă detaşaţi de etichetele pe care le-aţi creat pentru voi înşivă, sau aţi permis să fie create pentru voi.

Nonataşamentul vă cere nu numai să vă lepădaţi de rolurile şi de poveştile voastre, ci să vă lepădaţi şi de partea din voi care se identifică cu aceste drame. Când încetaţi să vă mai ataşaţi ego-ul de mica identitate de soţ, copil, student, profesor şi altele asemănătoare, vă lepădaţi de noţiunile preconcepute despre cine sunteţi voi şi încetaţi să vă mai frământaţi dacă îi mulţumiţi, sau nu, pe ceilalţi. Nu mai aveţi nevoie de validare de la oameni şi nu vă mai supăraţi sau întristaţi, atunci când nu o primiţi. Sunteţi liberi să fiţi oricine vreţi să fiţi.Alberto Villoldo – Cele patru introspecții

 Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.

gabriella.