Îmi
amintesc de momentul când am văzut o antilopă într-o rezervaţie din
Africa, care era vânată de o leoaică. În încercarea ei de a fugi, s-a
apropiat de un iaz, a ezitat o clipă şi apoi s-a aruncat în apa mică.
M-am întors ca să văd un crocodil sărind din apă ca o torpilă, cât p’aci
să o prindă. Odată ajunsă în siguranţă, de partea cealaltă, ea şi-a
scuturat corpul câteva momente şi apoi a reînceput să pască, liniştită.
După un eveniment stresant, animalele îşi reajustează, în mod natural,
sistemul nervos, la starea normală de calm-dar-în-alertă; din
nefericire, noi, oamenii, ne pierdem des capacitatea de a ne reveni din
sperietură.
Reflexul Moro, care se întâlneşte la copiii nou-născuţi, arată cum
funcţionează această capacitate naturală de a ne reveni din starea de
sperietură. Acest reflex se observă cel mai bine când bebeluşul stă cu
faţa în sus, pe o pernă, iar capul îi este ridicat cu blândeţe. Dacă îi
daţi brusc drumul la cap şi îl lăsaţi să cadă pe spate, înainte ca să-l
susţineţi din nou, copilul îşi va arunca braţele lateral cu palmele în
sus. Când se termină reflexul, copilul îşi va aduce braţele înapoi spre
corp, după care se va relaxa şi va tremura puţin. Din nefericire, la
oameni, reflexul Moro se diminuează după primele luni de viaţă.
Sperietura este instinctivă, în vreme ce frica este un răspuns
învăţat. Învăţăm că „bărbaţii sunt periculoşi”, sau că „relaţiile nu
sunt sigure”. Sentimentele noastre declanşează instinctul luptă-sau-fugi
-dar, în acelaşi timp, încercăm să-l inhibăm pentru că tânjim după o
relaţie plină de intimitate. E ca şi cum am apăsa până la podea
acceleraţia, în vreme ce apăsam şi frâna.
Problema este că trăim într-o stare constantă de luptă-sau-fugi.
Dacă suntem blocaţi într-un ambuteiaj, ne simţim frustraţi că nu putem
nici să ne mişcăm, nici să ne vărsăm agresivitatea pe idiotul din faţa
noastră. Venim acasă, după o zi lungă la serviciu şi ne răţoim la
partener sau la copii, din cauza a ceea ce s-a întâmplat la birou.
Suntem continuu în cod roşu, plini de adrenalină, din cauza stresului
permanent. Nu mai avem capacitatea de a ne elibera de el – aşa cum fac
antilopa sau nou-născutul. Ca rezultat, cortizolul este eliberat în
fluxul sanguin şi face ravagii asupra organelor şi celulelor noastre.
Nu există nimic mai periculos pentru organele noastre, decât
nivelurile ridicate de cortizol – o substanţă care este toxică pentru
creier. Pe lângă faptul că distruge neuroni, acest hormon steroid
susţine căile neuronale care „re-derulează casetele” cu înregistrarea
evenimentelor trecute care ne-au cauzat suferinţă. Odată ce antilopa a
scăpat de pericol şi s-a eliberat de sperietură, ea se reîncepe să pască
liniştită.
În schimb noi, odată ce am scăpat de pericol, continuăm să reluăm
evenimentele în minte, gândindu-ne la cum ar fi putut să se desfăşoare
diferit, dacă am fi fost mai puternici, mai duri sau mai agresivi, sau
dacă am fi rămas tari pe poziţie. Asta se întâmplă deoarece creierul
uman nu e capabil să diferenţieze între un agent stresant real (cum ar
fi când ţi se adresează un cuvânt jignitor) şi unul pe care ţi-l aduci
aminte (ca atunci când re-derulezi caseta ultimei agresiuni verbale).
Creierul răspunde atât agenţilor stresanţi reali, cât şi celor
imaginari, declanşând reacţia luptă-sau-fugi.
Îmi amintesc când căutam pentru prima dată o viziune, fiind singur
în junglă. Am stat treaz toată noaptea, convins că fiecare sunet pe care
îl auzeam, fiecare trosnitură de creangă era o dovadă că un jaguar mă
urmărea. Știam în mintea mea că jaguarii din pădurea tropicală sunt
absolut tăcuţi şi că nu aş fi auzit unul, chiar dacă ar fi fost exact
lângă mine. Dar frica a pus stăpânire pe mine şi nu am reuşit să mă
bucur de frumuseţea acelei nopţi, singur sub stele, lângă Mama Râului
Zeu. Eram prea tânăr atunci, ca să recunosc că toată frica mea era doar o
dovadă falsă, pe care am confundat-o cu realitatea.
Chiar şi atunci când faci tot ce poţi ca să-ţi controlezi stresul,
tinzi să intri mult prea des, în starea aceea de luptă-sau-fugi.
Gândiţi-vă cum vă bate inima şi cât de superficială vă devine
respiraţia, când vă căutaţi portmoneul sau cheile pe care credeţi că
le-aţi pierdut. Sau gândiţi-vă cât de îngrijoraţi deveniţi, atunci când
urmăriţi un reportaj despre faptul că o fabrică nucleară din apropiere
poate fi o ţintă uşoară pentru un atac terorist, sau despre
posibilitatea apariţiei un nou virus, teribil de periculos. Cu toţii
suntem atât de obişnuiţi să absorbim acest tip de informaţie care ne
induce frică, în timp ce ne sortăm corespondenţa sau luăm cina, încât nu
ne dăm seama că avem o reacţie chimică şi psihologică.
Din punct de vedere medical, acest lucru este cunoscut ca
reacţie exagerată la sperietură: sistemul nostru simpatic intervine,
declanşând secretarea de adrenalină, cortizol şi zahăr în fluxul
sanguin, dar reacţia de relaxare nu urmează. Nu ne putem elibera de
pericolul perceput şi, chiar şi după ce stresul iniţial s-a micşorat
într-o oarecare măsură, rămânem într-o stare de alertă. De fapt, acesta
este unul dintre simptomele bolii stresului post-traumatic (BSPT). De
obicei, BSPT_durează mult timp; de fapt, mulţii dintre veteranii
octogenari ai celui de-al doilea război mondial încă îl mai au. în
Şcoala noastră de vindecare a Corpului de Lumină, îi învăţ pe studenţi
cum să dezactiveze sistemul luptă-sau-fugi, care e posibil să se fi
instalat înainte cu patruzeci de ani, când aproape că au fost loviţi de o
maşină pe când mergeau pe bicicletă.
Vedeţi voi, când sistemul nostru de avertizare este blocat pe
poziţia „pornit”, asta creează o bandă energetică peste cea de-a doua
chakră, accelerând-o şi suprasolicitând glandele suprarenale (a doua
chakră este asociată cu suprarenalele şi producţia de adrenalină). Când
eliberăm banda asta de energie, putem reseta a doua chakră, astfel
încât, în loc să se învârtă cu o mie cinci sute de kilometri pe oră, să
pulseze în ritmul blând al inimii.
Îmi amintesc că l-am ajutat pe unul dintre elevii noştri – un
doctor care lucra într-o secţie de urgenţă – să decupleze această bandă
de energie. După aceea, mi-a spus că, pentru prima dată în ani de zile, a
reuşit să se relaxeze profund, dar era îngrijorat dacă va fi în stare
să lucreze în tensiunea Secţiei de Urgenţă. Devenise atât de obişnuit să
aibă tot timpul reacţia luptă-sau-fugi, încât nu se putea imagina
funcţionând într-o stare relaxată – totuşi, când s-a întors la spital, a
descoperit că era mai concentrat şi mai productiv decât când era
alimentat de stres.
Alberto Villoldo – Cele patru introspecții
Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu