Practica nonsuferinţei...

Următoarea practică este cea a nonsuferinţei, ceea ce înseamnă să nu scriem poveşti despre durerea noastră. Aici ne punem la dispoziţia universului, să învăţăm direct de la înţelepciunea lui infinită – nu mai trebuie să îndurăm aceleaşi nenorociri, iar şi iar. Totuşi, este obligatoriu ca noi să ne învăţăm lecţiile – altfel, vom sfârşi prin a ne perpetua propria nefericire. în Orient, asta se numeşte ruperea ciclului karmei şi intrarea în dharma, în vreme ce Laika îi spun practicarea „stării de beatitudine”.

Suferinţa se instalează atunci când creezi o poveste în jurul faptelor. La un moment dat, puteţi să pierdeţi un părinte, un partener romantic sau o slujbă, aşa că veţi fi tentaţi să ţeseţi în jurul evenimentului, o urzeală cât se poate de dramatică. De exemplu, aţi putea spune: „Acum am rămas fără mamă şi nimeni n-o să mai aibă grijă de mine”. Aceasta va deveni o poveste uriaşă şi chiar vă veţi comporta ca un copil orfan.

Adeseori, decidem cât de mare ar trebui să fie povestea, preluând o sugestie – la fel cum procedează un copilaş care cade şi se uită imediat la mama sa, parcă pentru a întreba: „Cât de supărat ar trebui să fiu? Am căzut rău?” Apoi el creează o poveste care se potriveşte cu intensitatea reacţiei ei. Tot aşa, ca adulţi s-ar putea să ne înconjurăm de prieteni „binevoitori” dar, făcând asta, le permitem să fie părtaşi la povestea victimizării noastre şi chiar s-o exagereze. E posibil ca ei să ne spună că, în situaţia noastră, ar trebui să fim mai mult decât doar iritaţi, ar trebui să fim furioşi! Sau, ar putea să ne spună că merităm să ne simţim absolut groaznic, sau plini de resentimente profunde. În ambele situaţii, cu încurajarea lor, noi scriem o poveste dramatică, despre cum s-a profitat de noi, cum am fost maltrataţi şi înţeleşi greşit.

Buddha a venit să ne înveţe că, în vreme ce suferinţa este o condiţie umană universală, ea nu este necesară. Asta nu înseamnă că durerea nu există – este inevitabilă, pentru că avem cu toţii un sistem nervos care simte focul şi pierderea. După cum le spun studenţilor mei, dacă vreţi să înţelegeţi diferenţa dintre durere şi suferinţă, încercaţi următorul exerciţiu: în timp ce staţi sub un duş cald şi plăcut, răsuciţi robinetul înspre rece, dar faceţi-o în doi paşi. Mai întâi, puneţi mâna pe robinet şi observaţi cum corpul vostru se dă înapoi, anticipând ce urmează – aceasta este suferinţa. Apoi, răsuciţi brusc robinetul de apă rece şi ceea ce simţiţi este durere.

Vedeţi voi, nefericirea şi chinul au loc când vă gândiţi la cât de rece o să fie apa şi ce senzaţie dureroasă o să aveţi, atunci când o s-o simţiţi cum vă loveşte pielea. Când un dentist administrează un anestezic, el poate scoate dintele fără să ne doară. Cu toate astea, o să avem o senzaţie de tragere sau apăsare. Ar trebui să fim capabili să ne relaxăm complet, ştiind că nu ne doare – dar mintea noastră vrea să înceapă să se gândească la experienţă: „Acesta este sunetul de freză” şi „Chiar îmi scoate dintele!” Devenim nervoşi şi nu suntem în largul nostru, deoarece creăm o poveste în jurul unei dureri pe care nici măcar n-o simţim. Când practicăm nonsuferinţa, acceptăm experienţele şi lecţiile pe care ni le predau ele. Dacă acţiunea doare, desigur că veţi simţi acea durere, dar nu o sporiţi, amplificând povestea spunându-vă: „E cumplit. Nu pot suporta durerea de a trăi fără partenerul meu, pentru că e mult prea mare. O să mă distrugă!”.

După ce aţi pierdut pe cineva drag, este absolut firesc ca sentimentele voastre de tristeţe să apară din când în când. E posibil să simţi această durere şi să scrieţi o poveste în care durerea să fie o parte importantă din vindecarea voastră, sau puteţi scrie o poveste în care durerea vă determină să rămâneţi blocaţi în rolul de victimă şi să vă condamne la o nenorocire şi mai mare. E posibil să gândiţi: „L-am iubit atât de mult. A adus atâtea în viaţa mea şi îi sunt recunoscător pentru asta. A fost plăcut să am genul acesta de relaţie cu o altă fiinţă umană şi mi-aş dori să mai am o astfel de relaţie.”. Sau, puteţi să spuneţi: „Nu pot să cred că a murit. E atât de nedrept. N-o să trec niciodată peste asta!”.

După cum aţi învăţat, fiecare poveste este o profeţie care se împlineşte de la sine. Prima poveste promovează vindecarea, în vreme ce a doua promovează suferinţa. Odată ce aţi renunţat la suferinţă, puteţi înceta să vă mai învăţaţi lecţiile prin traume, conflicte şi ghinion – puteţi începe să învăţaţi direct din cunoaşterea însăși.

Alberto Villoldo – Cele patru introspecții

 Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.

gabriella.