Reiki Usui.: Practica nonjudecării...

Pentru a practica nonjudecarea, trebuie să ne transcendem credinţele limitative – chiar şi pe acelea legate de ce anume credem noi că este bine şi rău. Noi ne înţelegem lumea, judecând situaţiile ca fiind „corecte” sau „greşite”, „bune” sau „rele”, în funcţie de regulile definite de cultura noastră, pe care le cunoaştem drept codul nostru moral. Un Protector al Pământului este amoral – observaţi că nu am spus imoral – pur şi simplu nu este condus de tradiţii. El crede că este important să te lepezi de toate aceste tipuri de judecăţi şi să-ţi menţii capacitatea de a discerne. Când practicaţi nonjudecarea, refuzaţi să aderaţi automat la opiniile celorlalţi, despre orice situaţie. Astfel, începeţi să dobândiţi un simţ al eticii care transcende obiceiurile şi tradiţiile epocii noastre. Acest lucru e foarte important astăzi, când imaginile mass-media au devenit mai convingătoare decât realitatea, iar valorile noastre – libertatea, independenţa, dragostea şi altele asemănătoare – sunt reduse la citate şi simple platitudini.

Când refuzaţi să colaboraţi cu cei care au o părere comună, deja aveţi o perspectivă diferită. Descoperiţi ce înseamnă libertatea pentru voi personal, nu cea care v-a fost livrată de către un politician, într-un discurs îndelung repetat. Descoperiţi că libertatea înseamnă mai mult decât să alegeţi o anume maşină sau mâncare, dintr-o listă. Judecăţile noastre sunt presupuneri care se bazează pe ceea ce am învăţat şi ni s-a spus. De exemplu, majoritatea dintre noi suntem de acord cu privire la credinţa că o boală întotdeauna mortală este cancerul, astfel încât, dacă doctorii ne spun că o avem, devenim imediat îngroziţi de acel „cuvânt care începe cu c”. Dar, când practicăm nonjudecarea, respingem credinţa automată că această boală înseamnă că va trebui să ne luptăm pentru viaţă. Putem fi de acord cu tratamentul recomandat de doctor, dar nu vom mai accepta ca posibilităţile noastre de însănătoşire să fie numărate în procente, nu le vom . mai eticheta ca „bune” sau „rele” şi nici nu plasăm un număr pe ele, pentru că asta ar însemna să ne lăsăm soarta pe mâna statisticilor. În schimb, ne ocupăm de problemă, nu numai de la nivelul efectiv al corpului nostru, dar de la cel mai înalt nivel de percepţie la care putem ajunge. Ne permitem să îmbrăţişăm necunoscutul, împreună cu toate posibilităţile lui nelimitate.

Acum câţiva ani, de exemplu, un prieten de-al meu a fost diagnosticat cu cancer de prostată. Din fericire, atunci era împreună cu o vindecătoare, care i-a spus: „Nu ai cancer – radiografia ta arată doar nişte pete neobişnuite, pe care le vom vindeca”. Într-o lună, au reuşit într-adevăr să le vindece. Dacă prietenul meu ar fi etichetat petele drept „canceroase” şi ar fi ţesut o poveste în jurul lor, ar fi devenit un „bolnav de cancer”. Dacă s-ar fi mulţumit cu această poveste concretă despre boala lui, ar fi fost sortit să devină o statistică – în cazul lui, unul dintre cele 40 la sută cazuri care se vindecă sau 60 la sută care nu se vindecă. Posibilităţile lui s-ar fi transformat în probabilităţi, deoarece ar fi fost atât de conştient de şansele contra lui, încât că nu ar fi reuşit să se imagineze printre cei 40 la sută care se vindecă. De aceea îmi învăţ studenţii să încerce să lucreze cu clienţii, înainte ca ei să obţină rezultatele biopsiei, înainte ca petele de pe radiografie să fie etichetate şi povestea „cancerului letal” să poată fi scrisă în mintea clientului şi să devină o profeţie care se împlineşte de la sine.

Recent, o femeie numită Alyce a sunat să stabilească o consultaţie personală cu Marcela, care face parte din personalul nostru de vindecători. Doctorul Alycei îi făcuse o mamografie şi îi găsise o umflătură la sân. Marcela a întrebat-o dacă voia să lucreze înainte de biopsie, pentru a încerca să influenţeze rezultatele – sau mai târziu, în care caz ar lucra cu rezultatele biopsiei. Alyce s-a decis pentru prima opţiune. Săptămâna următoare a primit un telefon de la biroul doctorului: i s-a spus că făcuseră o greşeală şi confundaseră mamografia ei cu a altcuiva şi că nu era nimic în neregulă cu sânul ei!

Aşa că poveştile noastre nu numai că influenţează ce simţim în legătură cu o anume experienţă, dar şi lumea „reală” – în acest caz, vindecarea unui eveniment care deja se întâmplase! Putem născoci întotdeauna o poveste epopeică în jurul călătoriei noastre – una care ne va ajuta să evoluăm, să învăţăm şi să ne vindecăm. La urma urmei, poate că nu vom reuşi să modificăm petele de pe radiografie, dar s-ar putea să ne vindecăm sufletele şi să începem, în sfârşit, să învăţăm lecţiile pentru care am venit aici, pe Pământ. Lecţia noastră ar putea fi s-o luăm mai încet şi să apreciem oamenii pe care îi avem în jurul nostru; să ne lepădăm de o existenţă prin care trecem ca somnambulii, pentru că suntem convinşi că trebuie să ne trăim vieţile într-un anume mod; sau, din perspectiva păsării colibri, aceste pete ar putea funcţiona ca o chemare la trezire, pentru a face schimbările pe care le-am tot evitat.

Am creat poveşti uriaşe în jurul cancerului, S.I.D.A. şi al altor boli, în vreme ce pe câteva le ignorăm. Dacă doctorul ne spune că avem un parazit, de exemplu, majoritatea dintre noi nu ne gândim la milioanele de oameni din lume care mor de infecţii cu paraziţi şi nici nu începem imediat să ne îngrijorăm că şi noi o să murim. Nu avem o poveste construită în jurul unei asemenea boli, deşi este adeseori mortală. în parte, asta se întâmplă deoarece există puţin interes comercial sau monetar în perpetuarea acestor poveşti. Tratarea paraziţilor, deşi afectează aproape două miliarde de oameni de pe planetă, nu este o mare afacere în privinţa medicamentelor – în vreme ce cancerul, colesterolul şi bolile de inimă sunt. Poveştile care trezesc frica, vând medicamente.

Când nu veţi mai judeca boala, sau nu vă veţi mai lăsa blocaţi în frica de moarte, o să vi se pară mai uşor să o percepeţi de la un nivel mai înalt şi să scrieţi o poveste epopeică. Aşa că, dacă aveţi un parazit, aţi putea să-l recunoaşteţi ca pe o manifestare concretă a furiei toxice a altor oameni, pe care aţi interiorizat-o şi aţi personalizat-o. Sau, aţi putea să înţelegeţi că v-aţi rătăcit de pe cărarea voastră şi trăiţi o viaţă care e otrăvitoare pentru voi.

Când practicăm nonjudecarea, nu mai avem boli – avem oportunităţi pentru vindecare şi evoluţie. Nu mai avem traume trecute avem evenimente care ne-au ascuţit simţurile şi ne-au modelat în ceea ce suntem astăzi. Nu vom mai respinge faptele – vom respinge interpretarea lor negativă şi povestea traumatizantă pe care suntem tentaţi să o ţesem în jurul lor. Apoi vom putea crea o poveste de putere şi compasiune, bazată pe aceste fapte. Introspecţia numărul unu se numeşte calea eroului, pentru că cei mai eficace vindecători admit că ei înşişi erau cândva profund răniţi şi, ca un rezultat al propriei lor vindecări, şi-au dezvoltat compasiunea pentru alţii care suferă. în cele din urmă, rănile lor s-au transformat în daruri care le-au permis să simtă mai profund şi să dea dovadă de mai multă compasiune.

Cu alte cuvinte, cine ar putea ajuta mai bine un alcoolic să-şi rezolve problema, decât cineva care se află în stadiul de refacere şi care recunoaşte toate minciunile de care se foloseşte pentru a motiva faptul că bea, şi cine ştie mai bine de cât curaj ai nevoie, pentru a depăşi o dependenţă? Cine ar putea să ajute mai bine un adolescent posac, furios, decât un adult a cărui proprie adolescenţă a fost marcată de rebeliune, resentiment şi insecuritate, dar care s-a vindecat singur? Când cineva a „fost acolo, a făcut asta şi aia”, este mai uşor să se elibereze de judecăţi şi etichete şi să se concentreze pe vindecare.