Frica noastră numărul unu...

În ciuda tuturor celorlalte griji pe care le avem – de la a ne pierde banii sau slujba, la a fi respinşi de oamenii la care ţinem – cea mai puternică frică a noastră este cea de anihilare a ego-ului, care e chiar mai mare decât cea de moarte. De fapt, este atât de puternică, încât o menţinem în Câmpul nostru de Energie Luminoasă, pe parcursul a multe încarnări. Deşi am experimentat de multe ori naşterea şi moartea, sfârşitul vieţii ne sperie, pentru că îl considerăm o experienţă terminală. Da, suntem îngrijoraţi că, probabil, el va implica durere fizică şi pierdere emoţională, întrucât îi părăsim pe cei dragi nouă – dar ceea ce ne îngrozeşte cel mai mult este anihilarea ego-ului nostru. Ego-ul se va lupta întotdeauna cu disperare pentru propria-i existenţă, pentru că este îngrozit că va fi absorbit de ceva mai extins decât el însuşi.

Când ne identificăm cu ego-ul nostru, suntem îngrijoraţi de dispariţia lui, care va avea loc când vom muri. Dar când ne identificăm cu sufletul nostru – care nu este constrâns de legile timpului sau supus lor şi, prin urmare, este etern – frica noastră dispare. Recunoaştem că adevărata moarte este ceea ce ni se întâmplă când începem să mergem ca somnambulii prin viaţă, pierzând scopul destinului nostru -existând, pur şi simplu, dar fără să trăim cu adevărat.

Moartea fizică este inevitabilă, deşi Laika cred că putem să îi influenţăm circumstanţele şi chiar să hotărâm când, unde și cum vom muri. Cu toate acestea, moartea spirituală – sau a deveni morţi ambulanţi -este un lucru pe care putem şi trebuie să evităm. Cred că acest tip de „moarte ambulantă” ne slăbeşte Lumina şi inhibă capacitatea ADN-ului de a ne repara corpul, ducând la capitularea în faţa bolilor emoţionale şi fizice. Deci, cu toate că există multe cauze care duc la moarte, Laika consideră că există o singură cauză a decesului nostru – întunericul fricii, care se instalează în celulele şi ţesuturile noastre.

În fiecare an îmi iau câţiva studenţi într-o expediţie pe un munte din Anzi, unde Laika se adună, prin tradiţie, pentru ritualurile lor de iniţiere. Când ajungem la baza muntelui, fiecare trebuie să aleagă o piatră, pe care să o pună în buzunar şi cu care să mediteze pe durata călătoriei. Le cer studenţilor să se oprească de-a lungul drumului, pentru a „sufla” în piatră amintirile despre cum au murit părinţii sau bunicii lor şi le cer să-şi amintească momentele când au simţit că nu mai aveau viaţă în ei. Când ajungem la un lac limpede şi frumos -cunoscut şamanilor sub numele de Laguna Jaguarului – efectuăm o ceremonie, în care luăm pietrele şi le aruncăm în apă. Facem asta de la nivelul păsării colibri, pentru a ne lepăda de moartea care a fost selectată pentru noi, de genele noastre, de părinţi sau de stilul de viaţă. Tăiem cordoanele energetice care ne leagă de retrăirea modului în care au trăit sau au murit strămoşii noştri.

Mai târziu, le explic membrilor expediţiei că, dacă am fi într-o cameră cu o sută de oameni, statisticile arată că treizeci şi unu dintre noi vor muri de boli coronariene, douăzeci şi patru de cancer şi numai unul dintre noi va muri în modul preferat – poate în braţele iubitei, la vârsta de o sută zece ani, după o partidă minunată de sex! Desigur, cu toţii ne dorim o asemenea moarte, dar statisticile şi probabilitatea ne spun să nu ne facem speranţe. Credinţa noastră este că trăim într-un univers ostil, care ne atacă mereu, şi că moartea ne urmăreşte la fiecare colţ – de la microbi invizibili, la cancer, mâncare şi ape otrăvite. Da, vom trece cu toţii prin moartea fizică şi ne întrebăm cum şi când se va întâmpla. Deşi s-ar putea să nu fim conştienţi de asta, fiecare dintre noi s-a oferit voluntar să moară într-un anume fel, alegând să se nască în anumite familii, alegând genele pe care le-a moştenit când a ales acea familie şi modurile de viaţă pe care le-a creat. în vreme ce statisticienilor le place să scoată în evidenţă cum va muri fiecare persoană din jurul nostru, vestea bună este că noi ne putem elibera de statistici şi de moartea preselectată pentru noi, de către genele şi karma noastră.

Când simţim că suntem urmăriţi de moarte, trăim în lipsă, în loc de abundenţă – iar paharul nostru este veşnic pe jumătate gol. Acţionând din frică, aderăm la ideea că: „Trebuie să am grijă de mine şi de ai mei, pentru că nimeni altcineva n-o va face”. Ne pierdem credinţa şi încetăm să mai avem încredere că Dumnezeu va avea grijă de noi. Ne tăiem legăturile cu ceilalţi oameni, cu noi înşine şi cu Sacrul şi considerăm că suntem de unii singuri. Uităm măreţele resurse care ne sunt disponibile, atunci când suntem în legătură cu Divinul. Percepând totul de la nivelul şarpelui sau al jaguarului – şi niciodată de la cel al păsării colibri sau al vulturului – ajungem prizonierii poveştilor noastre; fie trăim în trecut şi dorim ca lucrurile să fi stat altfel, fie ne concentrăm pe viitor şi ne dorim să-l putem controla. Nu suntem niciodată complet prezenţi în acum. Când trăim în acest mod, devenim morţi ambulanţi.

Alberto Villoldo – Cele patru introspecții

 Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.

gabriella.