Presiunea este contagioasă, dar la fel
este şi bunăvoinţa. Doar o singură persoană care încetineşte ritmul, o
singură persoană care nu-i pune pe ceilalţi sub tensiune, îi ajută şi pe
alţii să se relaxeze.
Ca să-l parafrazez pe Buddha, învăţăm să facem asta făcând-o. Învăţăm să încetinim, încetinind. Acest capitol îţi va arăta câteva modalităţi de a începe – moduri pe care le-am învăţat în zilele de început ale carierei mele de universitar. Sugestiile care urmează nu sunt soluţii atotcuprinzătoare. Ele sunt îndemânări şi cresc prin practică. Cu cât le aplici mai mult, cu atât mai multe oportunităţi vei găsi ca să le aplici mai departe.
Ca să-l parafrazez pe Buddha, învăţăm să facem asta făcând-o. Învăţăm să încetinim, încetinind. Acest capitol îţi va arăta câteva modalităţi de a începe – moduri pe care le-am învăţat în zilele de început ale carierei mele de universitar. Sugestiile care urmează nu sunt soluţii atotcuprinzătoare. Ele sunt îndemânări şi cresc prin practică. Cu cât le aplici mai mult, cu atât mai multe oportunităţi vei găsi ca să le aplici mai departe.
1. Acordă-ţi mai mult timp
Cel mai uşor mod de a găsi mai mult timp este atât de simplu încât adesea îl trecem cu vederea: trezirea devreme.
Aceasta înseamnă mult mai mult decât să câştigi o oră sau două în plus. Ritmul pe care-l ai dimineaţa se imprimă pentru tot restul zilei. Dacă te trezeşti devreme şi eşti calm, lipsit de grabă, este mult mai uşor să rezişti grabei de mai târziu, pe măsură ce presiunea zilei se măreşte.
Acest pas simplu are efecte profunde. În ritmurile naturale ale vieţii este o perioadă în care, la îngemănarea nopţii cu ziua, în refluxul şi fluxul dintre activitate şi odihnă, mintea se calmează. Dacă porneşti cu o perioadă de timp liniştită dimineaţa devreme, asta îţi ordonează toate activităţile într-o perspectivă mai liniştită care va persista întreaga zi.
Apoi, dacă este posibil, fă-ţi timp pentru un mic dejun cu familia sau cu prietenii înainte de a pleca la serviciu. Dacă locuieşti singur, ajută fie şi numai să stai jos să serveşti un mic dejun hrănitor – nu mânca niciodată în picioare! – şi savurează-l fără grabă. Toate acestea stabilesc ritmul pe care îl vei avea tot restul zilei şi, în timp, poate deveni un obicei pentru tot restul vieţii.
În acelaşi mod, mergi la lucru un pic mai devreme, la timp ca să stai de vorbă cu colegii, la timp pentru câteva minute de reflecţie în vreme ce stabileşti priorităţile de lucru ale zilei. Aceştia sunt paşi simpli, dar pot face minuni în a încetini ritmul minţii, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei din jur.
La Universitatea din Minnesota, acolo unde am ajuns prima dată trimis de programul Fulbright, obişnuiam să merg la o cafenea pe la şapte şi jumătate, când deschideau; luam loc şi mă delectam cu micul dejun. Pe la opt fără zece uşile se deschideau brusc şi studenţii năvăleau cu sutele, aşezându-se repede la coada cafenelei. Stăteau foarte puţin la masă, înfulecau mâncarea şi în zece minute plecau cu toţii la cursurile de la ora opt. N-am încetat niciodată să fiu uluit de toate acestea.
Până la urmă, într-o dimineaţă am oprit un student pe care-l cunoşteam, şi l-am întrebat:
– Spune-mi, de ce vii la masă la opt fără zece?
Era de-a dreptul jenat de simplitatea întrebării.
– Pentru că, încerca el să explice, mă trezesc la opt fără un sfert.
Când începem ziua cu doar câteva minute pentru micul dejun, toată ziua aceea vom fi într-o continuă grabă.
Aceasta înseamnă mult mai mult decât să câştigi o oră sau două în plus. Ritmul pe care-l ai dimineaţa se imprimă pentru tot restul zilei. Dacă te trezeşti devreme şi eşti calm, lipsit de grabă, este mult mai uşor să rezişti grabei de mai târziu, pe măsură ce presiunea zilei se măreşte.
Acest pas simplu are efecte profunde. În ritmurile naturale ale vieţii este o perioadă în care, la îngemănarea nopţii cu ziua, în refluxul şi fluxul dintre activitate şi odihnă, mintea se calmează. Dacă porneşti cu o perioadă de timp liniştită dimineaţa devreme, asta îţi ordonează toate activităţile într-o perspectivă mai liniştită care va persista întreaga zi.
Apoi, dacă este posibil, fă-ţi timp pentru un mic dejun cu familia sau cu prietenii înainte de a pleca la serviciu. Dacă locuieşti singur, ajută fie şi numai să stai jos să serveşti un mic dejun hrănitor – nu mânca niciodată în picioare! – şi savurează-l fără grabă. Toate acestea stabilesc ritmul pe care îl vei avea tot restul zilei şi, în timp, poate deveni un obicei pentru tot restul vieţii.
În acelaşi mod, mergi la lucru un pic mai devreme, la timp ca să stai de vorbă cu colegii, la timp pentru câteva minute de reflecţie în vreme ce stabileşti priorităţile de lucru ale zilei. Aceştia sunt paşi simpli, dar pot face minuni în a încetini ritmul minţii, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei din jur.
La Universitatea din Minnesota, acolo unde am ajuns prima dată trimis de programul Fulbright, obişnuiam să merg la o cafenea pe la şapte şi jumătate, când deschideau; luam loc şi mă delectam cu micul dejun. Pe la opt fără zece uşile se deschideau brusc şi studenţii năvăleau cu sutele, aşezându-se repede la coada cafenelei. Stăteau foarte puţin la masă, înfulecau mâncarea şi în zece minute plecau cu toţii la cursurile de la ora opt. N-am încetat niciodată să fiu uluit de toate acestea.
Până la urmă, într-o dimineaţă am oprit un student pe care-l cunoşteam, şi l-am întrebat:
– Spune-mi, de ce vii la masă la opt fără zece?
Era de-a dreptul jenat de simplitatea întrebării.
– Pentru că, încerca el să explice, mă trezesc la opt fără un sfert.
Când începem ziua cu doar câteva minute pentru micul dejun, toată ziua aceea vom fi într-o continuă grabă.
2. Nu-ţi aglomera ziua
Dorinţa de a înghesui cât mai multe
într-o secvenţă fixă de timp este ceva foarte răspândit, iar tehnologia
nu face decât să sporească presiunea. La serviciu şi acasă toţi vor să
fim la curent cu ultimele informaţii, iar mass-media ne acaparează fără
să vrem. Cunosc oameni care se simt datori să citească ziarele. La urma
urmei, trebuie să fie ceva important acolo. Chiar trebuie să ştim ce se
întâmplă…
Adesea ne descurcăm cu asta încercând să trecem în revistă tot ce ne pică în mână. Este oare o cursă, la fel ca şi multe altele din viaţa noastră? Dar oare vrem să luăm parte la ea? Când deja ne simţim jefuiţi de timp, încă mai vrem să mai pierdem vremea cu activităţi care doar aduc un plus de zgomot şi de încordare minţii?
Pentru a slăbi încordarea, pur şi simplu trebuie să încercăm să facem tot ceea ce este posibil. Este important să ne dăm seama că nu putem citi tot, că nu putem fi la curent cu tot ce apare în fiecare secundă, că nu putem cuprinde aşa-zisa informaţie care ne este oferită zilnic. Trebuie să facem alegeri, ceea ce presupune o minte odihnită.
Fă alegeri înţelepte în legătură cu lecturile tale. Citeşte numai ceea ce este necesar sau ceea ce merită. Şi apoi acordă-ţi timp pentru a citi cu atenţie.
Mi-a plăcut întotdeauna să citesc. Am crescut apreciind citatul din Carlyle: „O carte bună este cea mai pură esenţă a sufletului omenesc.” Chiar şi ca student am căutat ceva care să merite citit şi am citit încet, foarte atent, în aşa fel încât să pătrund tot sensul pe care autorul îl picurase acolo. Nici azi nu-mi place să am muzică de fundal sau ceaşca de cafea lângă mine. Şi când ajung la finalul unui capitol sau al unei secţiuni, închid cartea şi mă gândesc la ceea ce am citit. Mai degrabă citesc o carte bună, cu concentrare şi înţelegere, decât să răsfoiesc o listă de best-seller-uri care nu vor avea nici un efect asupra vieţii mele, sau asupra înţelegerii vieţii. O carte citită pe îndelete şi asupra căreia meditezi valorează cât o sută de cărţi răsfoite şi din care nu ţi-a rămas nimic. Încercarea de a citi tot ce ne pică în mână este un alt aspect al faptului că încercăm să facem tot. Cu televizorul, echivalentul este surfingul pe canale. Odată ce ne-am lămurit că nu avem la ce să ne uităm, de ce nu închidem? Tot comutând pe cincizeci sau mai multe canale, nu facem decât să dividem atenţia şi mai mult, şi când nu putem să facem mintea să încetinească destul pentru a fi concentraţi la ceva, cum credem că ne mai putem bucura de vreun lucru? Cum putem face vreo treabă ca lumea, oricare ar fi aceea?
Pentru că vieţile noastre au un ritm atât de rapid, acordăm câte puţină atenţie lucrurilor. O minte cu adevărat creativă poate fi mult timp atentă. Când un mare pictor, muzician sau om de ştiinţă se apleacă asupra unui subiect, rămâne acolo nu doar câteva minute, ci ore, zile sau chiar ani, aprofundându-l tot mai mult.
Nu doar cu noi înşine încercăm să stoarcem orice picătură de energie. Facem aşa şi cu vieţile acelora pe care îi iubim. Mulţi părinţi pe care îi cunosc petrec ore întregi zilnic dădăcind copiii cu activităţile de după şcoală. Sunt cu totul de acord să oferi copiilor oportunităţi, dar chiar şi aici e nevoie să fii selectiv, poate că mai ales aici, deoarece copiii nu au control asupra propriului lor timp. Timpul lor se află în mâinile noastre.
Părinţii de azi cred că progeniturile lor sunt frustrate dacă nu au diferite activităţi. Dar lucrul acesta nu este în realitate chiar aşa. Copiii sunt frustraţi dacă nu beneficiază de dragostea şi atenţia părintească, ei sunt frustraţi dacă nu au mâncare şi aer curat, o educaţie bună şi timp pentru joacă, dar chiar nu au nimic de pierdut dacă nu merg la întrunirea Cercetaşilor, apoi la ora de fotbal, după care nu aleargă la lecţia de pian şi apoi la aceea de karate. Copiii au nevoie de protecţie împotriva acestui stres chiar mai mult decât părinţii. Când le umplem zilele în halul acesta, tot ceea ce îi învăţăm este să se grăbească, să se grăbească, să se grăbească, aşa cum facem noi.
Adesea ne descurcăm cu asta încercând să trecem în revistă tot ce ne pică în mână. Este oare o cursă, la fel ca şi multe altele din viaţa noastră? Dar oare vrem să luăm parte la ea? Când deja ne simţim jefuiţi de timp, încă mai vrem să mai pierdem vremea cu activităţi care doar aduc un plus de zgomot şi de încordare minţii?
Pentru a slăbi încordarea, pur şi simplu trebuie să încercăm să facem tot ceea ce este posibil. Este important să ne dăm seama că nu putem citi tot, că nu putem fi la curent cu tot ce apare în fiecare secundă, că nu putem cuprinde aşa-zisa informaţie care ne este oferită zilnic. Trebuie să facem alegeri, ceea ce presupune o minte odihnită.
Fă alegeri înţelepte în legătură cu lecturile tale. Citeşte numai ceea ce este necesar sau ceea ce merită. Şi apoi acordă-ţi timp pentru a citi cu atenţie.
Mi-a plăcut întotdeauna să citesc. Am crescut apreciind citatul din Carlyle: „O carte bună este cea mai pură esenţă a sufletului omenesc.” Chiar şi ca student am căutat ceva care să merite citit şi am citit încet, foarte atent, în aşa fel încât să pătrund tot sensul pe care autorul îl picurase acolo. Nici azi nu-mi place să am muzică de fundal sau ceaşca de cafea lângă mine. Şi când ajung la finalul unui capitol sau al unei secţiuni, închid cartea şi mă gândesc la ceea ce am citit. Mai degrabă citesc o carte bună, cu concentrare şi înţelegere, decât să răsfoiesc o listă de best-seller-uri care nu vor avea nici un efect asupra vieţii mele, sau asupra înţelegerii vieţii. O carte citită pe îndelete şi asupra căreia meditezi valorează cât o sută de cărţi răsfoite şi din care nu ţi-a rămas nimic. Încercarea de a citi tot ce ne pică în mână este un alt aspect al faptului că încercăm să facem tot. Cu televizorul, echivalentul este surfingul pe canale. Odată ce ne-am lămurit că nu avem la ce să ne uităm, de ce nu închidem? Tot comutând pe cincizeci sau mai multe canale, nu facem decât să dividem atenţia şi mai mult, şi când nu putem să facem mintea să încetinească destul pentru a fi concentraţi la ceva, cum credem că ne mai putem bucura de vreun lucru? Cum putem face vreo treabă ca lumea, oricare ar fi aceea?
Pentru că vieţile noastre au un ritm atât de rapid, acordăm câte puţină atenţie lucrurilor. O minte cu adevărat creativă poate fi mult timp atentă. Când un mare pictor, muzician sau om de ştiinţă se apleacă asupra unui subiect, rămâne acolo nu doar câteva minute, ci ore, zile sau chiar ani, aprofundându-l tot mai mult.
Nu doar cu noi înşine încercăm să stoarcem orice picătură de energie. Facem aşa şi cu vieţile acelora pe care îi iubim. Mulţi părinţi pe care îi cunosc petrec ore întregi zilnic dădăcind copiii cu activităţile de după şcoală. Sunt cu totul de acord să oferi copiilor oportunităţi, dar chiar şi aici e nevoie să fii selectiv, poate că mai ales aici, deoarece copiii nu au control asupra propriului lor timp. Timpul lor se află în mâinile noastre.
Părinţii de azi cred că progeniturile lor sunt frustrate dacă nu au diferite activităţi. Dar lucrul acesta nu este în realitate chiar aşa. Copiii sunt frustraţi dacă nu beneficiază de dragostea şi atenţia părintească, ei sunt frustraţi dacă nu au mâncare şi aer curat, o educaţie bună şi timp pentru joacă, dar chiar nu au nimic de pierdut dacă nu merg la întrunirea Cercetaşilor, apoi la ora de fotbal, după care nu aleargă la lecţia de pian şi apoi la aceea de karate. Copiii au nevoie de protecţie împotriva acestui stres chiar mai mult decât părinţii. Când le umplem zilele în halul acesta, tot ceea ce îi învăţăm este să se grăbească, să se grăbească, să se grăbească, aşa cum facem noi.
3. Întreabă-te ce este important
Cu multă vreme în urmă, când am început
să văd beneficiile meditaţiei, am vrut să mă asigur că îmi făceam timp
pentru ea în fiecare zi. Dar nu ştiam cum voi reuşi. Aveam un orar
extrem de încărcat, cu îndatoriri de dimineaţa până seara. Ţineam la
toate, dar eram hotărât să fac din meditaţie o prioritate de prim rang.
Aşa că m-am aşezat şi am scris o listă cu toate lucrurile pe care mă
simţeam dator să le fac. Apoi am luat un creion roşu şi am tăiat cu o
linie tot ceea ce nu era neapărat necesar sau bun. Unele rezultate m-au
surprins. Am descoperit că eram implicat în activităţi de care nu puteam
spune că beneficia cineva, şi nici eu însumi. Pur şi simplu mă
obişnuisem să le fac. Când am privit încă o dată la ceea ce rămăsese, am
constatat că îmi eliberasem câteva ore pe săptămână.
Acest exerciţiu cu creionul roşu poate să pară dureros, dar foarte repede vei constata că este eliberator, vei constata că ai mai mult timp pentru ceea ce consideri că este important, mai mult timp pentru familie şi prieteni, mai mult timp pentru tot ceea ce merită în viaţă.
Fireşte, lista reflectă priorităţile tale, nu ale altcuiva, nimeni nu se uită peste umăr la ceea ce tai când te hotărăşti să foloseşti creionul roşu. Şi bineînţeles că lista nu este permanentă.
Din când în când repetă exerciţiul, mai fă o listă, şi mai pune la index unele activităţi, pentru că priorităţile sunt altele între timp.
Unul dintre cele mai importante lucruri în legătură cu acest fel de revizuire este că recunoşti faţă de tine însuţi că nu poţi să le faci pe toate. Odată ce conştientizezi aceasta, poţi începe să te întrebi: „Ce vreau? Ce este important?”. Când totul s-a spus şi s-a făcut, dacă nu faci această listă pentru tine însuţi, presiunea vieţii cotidiene o va face în locul tău.
După ce ai scris lista, testează-ţi hotărârea timp de câteva săptămâni. Adesea vei constata că şi tu şi lumea puteţi rezista şi fără activităţile pe care le-ai crezut esenţiale, şi că ai timp liber pe care îl poţi folosi aşa cum vrei.
Când am făcut asta prima dată, am constatat cu surprindere că doar puţine lucruri pe care le făceam erau cu adevărat valoroase. Nu m-am aşteptat niciodată la aşa ceva. Când m-am lăsat de aceste activităţi, am avut impresia că oamenilor le va fi dor de mine. Chiar mă întrebam ce voi face când oamenii mă vor întreba de ce nu revin. Dar am fost mai curând jenat să descopăr că nimeni nu-mi observase lipsa. Nimeni nu mă întreba măcar „Unde ai fost?”. A fost o lecţie foarte sănătoasă.
Acest exerciţiu cu creionul roşu poate să pară dureros, dar foarte repede vei constata că este eliberator, vei constata că ai mai mult timp pentru ceea ce consideri că este important, mai mult timp pentru familie şi prieteni, mai mult timp pentru tot ceea ce merită în viaţă.
Fireşte, lista reflectă priorităţile tale, nu ale altcuiva, nimeni nu se uită peste umăr la ceea ce tai când te hotărăşti să foloseşti creionul roşu. Şi bineînţeles că lista nu este permanentă.
Din când în când repetă exerciţiul, mai fă o listă, şi mai pune la index unele activităţi, pentru că priorităţile sunt altele între timp.
Unul dintre cele mai importante lucruri în legătură cu acest fel de revizuire este că recunoşti faţă de tine însuţi că nu poţi să le faci pe toate. Odată ce conştientizezi aceasta, poţi începe să te întrebi: „Ce vreau? Ce este important?”. Când totul s-a spus şi s-a făcut, dacă nu faci această listă pentru tine însuţi, presiunea vieţii cotidiene o va face în locul tău.
După ce ai scris lista, testează-ţi hotărârea timp de câteva săptămâni. Adesea vei constata că şi tu şi lumea puteţi rezista şi fără activităţile pe care le-ai crezut esenţiale, şi că ai timp liber pe care îl poţi folosi aşa cum vrei.
Când am făcut asta prima dată, am constatat cu surprindere că doar puţine lucruri pe care le făceam erau cu adevărat valoroase. Nu m-am aşteptat niciodată la aşa ceva. Când m-am lăsat de aceste activităţi, am avut impresia că oamenilor le va fi dor de mine. Chiar mă întrebam ce voi face când oamenii mă vor întreba de ce nu revin. Dar am fost mai curând jenat să descopăr că nimeni nu-mi observase lipsa. Nimeni nu mă întreba măcar „Unde ai fost?”. A fost o lecţie foarte sănătoasă.
4. Fă-ţi timp pentru relaţii
Relaţiile personale sunt adesea prima cauză a ritmului grăbit al vieţii.
„Fă-ţi timp pentru relaţii” poate să sune ca un sfat ciudat. Tocmai am sugerat cum să-ţi faci mai mult timp şi acum vin şi spun să daţi acest timp altora. Este adevărat că relaţiile cer timp, uneori destul de mult chiar. Dar este un timp bine petrecut. Gândeşte-te la exemplul meselor. Pe măsură ce ritmul vieţii a crescut, mulţi dintre noi ne-am dezobişnuit să stăm împreună cu familia sau prietenii la masă. Adesea mâncăm singuri, grăbiţi, în picioare, alergând pe stradă, sau la volan. Cunosc oameni despre care cu greu se poate spune că iau o masă; ei se alimentează doar, ori bagă în ei nişte snacks-uri. Acesta nu este numai rezultatul grabei, ci o şi sporeşte. Putem încetini ritmul prin a ne face timp să găsim un prieten sau doi şi să creăm o oază mică în timpul zilei în care să anulăm presiunea din jurul nostru, să ne bucurăm de compania unor oameni.
Mâncatul în comun încă mai este considerat sacru în multe culturi. Aceste legături simple joacă un anumit rol în a ţine o societate la un loc. Aşa că, chiar dacă locuieşti singur, aranjează să iei masa regulat cu prietenii sau cu familia. Cunosc oameni care locuiesc singuri pentru că aşa au ales, dar care menţin cu grijă relaţiile personale prin întâlniri cu prietenii şi bucurându-se împreună de pregătirea mesei şi de degustarea ei. Când faci asta nu obţii doar elemente nutritive, ci şi o companie dragă pe care o împărtăşesc toţi cei de la masă.
Relaţiile personale, fireşte, nu numai că iau timp, dar iau timp preţios. Aceasta este în mod deosebit adevărat la copii, când ceea ce contează nu este doar numărul de ore petrecut, ci şi atenţia pe care o dăm, iubirea pe care o arătăm, până acolo încât intrăm în lumea copilului în loc să-l tragem pe el într-a noastră. Orarele sunt foarte bune la birou, dar copiii au un alt simţ al timpului, mai natural. Ei nu au habar de întruniri sau de spaţiul de parcare, de viaţa în ritm alert şi noi nu putem să-i facem să înţeleagă toate acestea. Tot ceea ce facem este să-i grăbim.
Noi, adulţii, putem învăţa să încetinim ritmul îndeajuns de mult ca să intrăm în lumea lor; dar nu este treaba lor să accelereze ritmul şi să se alăture lumii noastre. Unde este graba? Ce perioadă a vieţii este mai preţioasă decât copilăria? Dacă înţelegem valoarea ei, ne vom ocupa de încetinirea ritmului copilăriei în loc să-i zorim pe copii să iasă din lumea lor. Timpul petrecut cu copiii noştri când sunt mici va fi mai bine răsplătit când vor ajunge adolescenţi.
„Fă-ţi timp pentru relaţii” poate să sune ca un sfat ciudat. Tocmai am sugerat cum să-ţi faci mai mult timp şi acum vin şi spun să daţi acest timp altora. Este adevărat că relaţiile cer timp, uneori destul de mult chiar. Dar este un timp bine petrecut. Gândeşte-te la exemplul meselor. Pe măsură ce ritmul vieţii a crescut, mulţi dintre noi ne-am dezobişnuit să stăm împreună cu familia sau prietenii la masă. Adesea mâncăm singuri, grăbiţi, în picioare, alergând pe stradă, sau la volan. Cunosc oameni despre care cu greu se poate spune că iau o masă; ei se alimentează doar, ori bagă în ei nişte snacks-uri. Acesta nu este numai rezultatul grabei, ci o şi sporeşte. Putem încetini ritmul prin a ne face timp să găsim un prieten sau doi şi să creăm o oază mică în timpul zilei în care să anulăm presiunea din jurul nostru, să ne bucurăm de compania unor oameni.
Mâncatul în comun încă mai este considerat sacru în multe culturi. Aceste legături simple joacă un anumit rol în a ţine o societate la un loc. Aşa că, chiar dacă locuieşti singur, aranjează să iei masa regulat cu prietenii sau cu familia. Cunosc oameni care locuiesc singuri pentru că aşa au ales, dar care menţin cu grijă relaţiile personale prin întâlniri cu prietenii şi bucurându-se împreună de pregătirea mesei şi de degustarea ei. Când faci asta nu obţii doar elemente nutritive, ci şi o companie dragă pe care o împărtăşesc toţi cei de la masă.
Relaţiile personale, fireşte, nu numai că iau timp, dar iau timp preţios. Aceasta este în mod deosebit adevărat la copii, când ceea ce contează nu este doar numărul de ore petrecut, ci şi atenţia pe care o dăm, iubirea pe care o arătăm, până acolo încât intrăm în lumea copilului în loc să-l tragem pe el într-a noastră. Orarele sunt foarte bune la birou, dar copiii au un alt simţ al timpului, mai natural. Ei nu au habar de întruniri sau de spaţiul de parcare, de viaţa în ritm alert şi noi nu putem să-i facem să înţeleagă toate acestea. Tot ceea ce facem este să-i grăbim.
Noi, adulţii, putem învăţa să încetinim ritmul îndeajuns de mult ca să intrăm în lumea lor; dar nu este treaba lor să accelereze ritmul şi să se alăture lumii noastre. Unde este graba? Ce perioadă a vieţii este mai preţioasă decât copilăria? Dacă înţelegem valoarea ei, ne vom ocupa de încetinirea ritmului copilăriei în loc să-i zorim pe copii să iasă din lumea lor. Timpul petrecut cu copiii noştri când sunt mici va fi mai bine răsplătit când vor ajunge adolescenţi.
5. Fă-ţi timp pentru reflecţie
A-ţi face timp să te gândeşti, din când
în când, nu numai că face parte din încetinirea ritmului, ci este şi una
dintre recompense. Şi pentru că adaugă eficienţă oricărui domeniu de
viaţă, este un mod foarte bun de a folosi timpul.
Desigur, sunt situaţii când este necesară o acţiune imediată, când nu este timp de gândire. Dar asemenea situaţii sunt rare şi cel mai bun mod de a fi pregătit pentru ele este să înveţi să rămâi calm şi să te gândeşti, atunci când circumstanţele sunt de aşa natură încât ar trebui să te grăbeşti.
Această abilitate este aplicabilă peste tot. Pot da un singur exemplu de la mine de la universitate, unde examenele finale sunt susţinute contra cronometru. Aceasta în mod natural îi pune pe studenţi sub o mare tensiune, iar majoritatea dintre ei vor începe să scrie imediat ce au primit foaia de examen. Însă mereu mai rămân câţiva care se vor opri să studieze eseurile, vor alege pe acelea la care ştiu să răspundă cel mai bine şi îşi vor planifica timpul; abia după aceea vor începe să scrie. Şi, în general, rezolvă bine cerinţele, adesea mai bine decât un student strălucitor care s-a repezit să scrie fără să se gândească.
Indiferent că este vorba despre un examen, un raport la serviciu sau chiar un răspuns la o scrisoare, întotdeauna e bine să te opreşti să reflectezi asupra a ceea ce trebuie spus. Avem nevoie să ne amintim mereu să ne facem timp de reflecţie, de observaţie, de gândire originală.
Desigur, sunt situaţii când este necesară o acţiune imediată, când nu este timp de gândire. Dar asemenea situaţii sunt rare şi cel mai bun mod de a fi pregătit pentru ele este să înveţi să rămâi calm şi să te gândeşti, atunci când circumstanţele sunt de aşa natură încât ar trebui să te grăbeşti.
Această abilitate este aplicabilă peste tot. Pot da un singur exemplu de la mine de la universitate, unde examenele finale sunt susţinute contra cronometru. Aceasta în mod natural îi pune pe studenţi sub o mare tensiune, iar majoritatea dintre ei vor începe să scrie imediat ce au primit foaia de examen. Însă mereu mai rămân câţiva care se vor opri să studieze eseurile, vor alege pe acelea la care ştiu să răspundă cel mai bine şi îşi vor planifica timpul; abia după aceea vor începe să scrie. Şi, în general, rezolvă bine cerinţele, adesea mai bine decât un student strălucitor care s-a repezit să scrie fără să se gândească.
Indiferent că este vorba despre un examen, un raport la serviciu sau chiar un răspuns la o scrisoare, întotdeauna e bine să te opreşti să reflectezi asupra a ceea ce trebuie spus. Avem nevoie să ne amintim mereu să ne facem timp de reflecţie, de observaţie, de gândire originală.
6. Nu te lăsa purtat de grabă
Adesea, după ce mă aud vorbind despre încetinirea ritmului, oamenii vin şi-mi spun:
– Ceea se spui sună bine, dar nu-mi cunoşti situaţia de la serviciu. Chiar trebuie să mă grăbesc.
Cerinţele de serviciu pot să fie variate, totuşi, un tehnician medical de la urgenţă care lucra pe ambulanţă mi-a spus că este posibil să rezişti încordării chiar şi în mijlocul celor mai severe condiţii. De fapt, spunea el, asta i se întâmpla când era necesar să-şi păstreze mintea limpede, concentrată şi judecata la rece. În asemenea situaţii, mâinile şi creierul unui paramedic, ale unei sore medicale sau ale unui pompier sunt foarte bine antrenate. Ei ştiu ce au de făcut şi îşi îndeplinesc cu brio sarcinile. O minte grăbită nu face decât să pună beţe în roate. (În capitolele următoare voi prezenta câteva tehnici eficiente de a rămâne calm şi concentrat atunci când oamenii din jur încearcă să te zorească.)
În al doilea rând, dacă reflectăm un pic, este posibil să evităm multe situaţii în care ştim că vom fi presaţi să ne grăbim. Dacă ne gândim la viaţa noastră de acasă şi de la serviciu, s-ar putea să vedem că un număr surprinzător de mare de astfel de situaţii pot fi evitate. Dacă nu le putem evita, e bine ca ele să fie măcar prevenite. Totodată s-ar putea să găsim moduri de a scăpa dintr-o situaţie dificilă în care credeam că nu avem de ales.
Graba este o parte a culturii noastre; cu cât vei căuta mai mult, cu atât vei vedea mai multe exemple. Priviţi ce mult timp avem la semafoare ca să traversăm o stradă aglomerată. Prima dată când m-am confruntat cu acest fenomen, am aşteptat cuminte pe trotuar până când a apărut indicatorul „Mergi!”, şi abia după aceea am părăsit trotuarul. Când am ajuns la jumătatea drumului, deodată s-a schimbat cu indicatorul „Aşteaptă!” şi am vrut să obiectez „dar încă nu am apucat să traversez! Dacă vrei să mă opresc pe strada asta aglomerată, nu cred că voi mai ajunge acasă întreg.”
Văd oameni grăbiţi să traverseze înainte de a se schimba culoarea semaforului, târând şi copii mici după ei. Îmi amintesc de un bătrân care ţinea o mână ridicată în timp ce încerca să se grăbească, ca şi cum ar fi implorat maşinile să nu treacă peste el. Îmi imaginez ziua în care indicatorul va spune „Aşteaptă!” şi apoi, mult mai cinstit, „Fugi!”, iar noi îl vom asculta, alergând cu credinţa de nestrămutat că este bine să ne grăbim.
– Ceea se spui sună bine, dar nu-mi cunoşti situaţia de la serviciu. Chiar trebuie să mă grăbesc.
Cerinţele de serviciu pot să fie variate, totuşi, un tehnician medical de la urgenţă care lucra pe ambulanţă mi-a spus că este posibil să rezişti încordării chiar şi în mijlocul celor mai severe condiţii. De fapt, spunea el, asta i se întâmpla când era necesar să-şi păstreze mintea limpede, concentrată şi judecata la rece. În asemenea situaţii, mâinile şi creierul unui paramedic, ale unei sore medicale sau ale unui pompier sunt foarte bine antrenate. Ei ştiu ce au de făcut şi îşi îndeplinesc cu brio sarcinile. O minte grăbită nu face decât să pună beţe în roate. (În capitolele următoare voi prezenta câteva tehnici eficiente de a rămâne calm şi concentrat atunci când oamenii din jur încearcă să te zorească.)
În al doilea rând, dacă reflectăm un pic, este posibil să evităm multe situaţii în care ştim că vom fi presaţi să ne grăbim. Dacă ne gândim la viaţa noastră de acasă şi de la serviciu, s-ar putea să vedem că un număr surprinzător de mare de astfel de situaţii pot fi evitate. Dacă nu le putem evita, e bine ca ele să fie măcar prevenite. Totodată s-ar putea să găsim moduri de a scăpa dintr-o situaţie dificilă în care credeam că nu avem de ales.
Graba este o parte a culturii noastre; cu cât vei căuta mai mult, cu atât vei vedea mai multe exemple. Priviţi ce mult timp avem la semafoare ca să traversăm o stradă aglomerată. Prima dată când m-am confruntat cu acest fenomen, am aşteptat cuminte pe trotuar până când a apărut indicatorul „Mergi!”, şi abia după aceea am părăsit trotuarul. Când am ajuns la jumătatea drumului, deodată s-a schimbat cu indicatorul „Aşteaptă!” şi am vrut să obiectez „dar încă nu am apucat să traversez! Dacă vrei să mă opresc pe strada asta aglomerată, nu cred că voi mai ajunge acasă întreg.”
Văd oameni grăbiţi să traverseze înainte de a se schimba culoarea semaforului, târând şi copii mici după ei. Îmi amintesc de un bătrân care ţinea o mână ridicată în timp ce încerca să se grăbească, ca şi cum ar fi implorat maşinile să nu treacă peste el. Îmi imaginez ziua în care indicatorul va spune „Aşteaptă!” şi apoi, mult mai cinstit, „Fugi!”, iar noi îl vom asculta, alergând cu credinţa de nestrămutat că este bine să ne grăbim.
7. Măreşte-ţi răbdarea
Răbdarea este una din virtuţile nelăudate
ale vieţii. Când oamenii scriu despre iubire, folosesc majuscule,
italice, litere caligrafiate; toată lumea pune covorul roşu la
picioarele iubirii. Dar când vine vorba despre răbdare, cui îi pasă?
Nimeni nu scrie poeme despre răbdare. Nu sunt cântece celebre despre ea.
Dacă este cumva rostit acest cuvânt, este numai pentru că are trei
silabe şi un anume ritm.
Este nedrept, pentru că răbdarea este chiar esenţa iubirii. Eu, unul, nu cred că există în viaţă altceva mai valoros. Răbdarea este cea mai bună protecţie pe care o cunosc, împotriva a tot felul de probleme fizice şi emoţionale, şi este absolut esenţială în a învăţa să încetineşti ritmul.
Foarte puţini oameni s-au născut răbdători, dar toată lumea poate să înveţe să-şi sporească răbdarea. La fel ca şi cu încetinirea, tot ceea ce trebuie să facem este să avem răbdare ori de câte ori viaţa ne provoacă. Şi avem multe, multe ocazii de a practica, în fiecare zi.
Chestiunea nu implică o pânză gigantică de cusut mărunţel. Arta mogulilor1, una dintre cele mai strălucitoare realizări din India, adesea este reprezentată în miniaturi. Artistul s-a concentrat pe suprafeţe foarte mici şi a lucrat cu atât de multă migală şi precizie încât trebuie să te uiţi foarte atent ca să vezi iubirea şi munca de care a fost nevoie pentru o piesă.
Viaţa este ca şi arta miniaturilor: pânza de canafas este atât de mică, iar îndemânarea cerută atât de mare, încât e uşor să treci cu vederea potenţialul artistic şi sentimental.
Într-o duminică frumoasă şi răcoroasă, la scurtă vreme după ce mama şi nepoatele mele au sosit din India, Christine şi cu mine le-am scos în oraş la o îngheţată. M-am aşezat pe bancheta din spate a Volkswagenului nostru, între Meera şi Geetha. Ele au sporovăit bucuroase toată ziua, fără încetare, întrebându-mă tot felul de lucruri. Tot încercam să ţin minte ceva ce noi, maturii, mai uităm: că fiecare copil are un punct de vedere. Copiii au propriul lor mod de a privi viaţa, ceea ce îi face să pună întrebări, şi pentru ei, lucruri precum de ce Texaco şi Mexico se pronunţă diferit2 din moment ce rimează, sunt de importanţă vitală.
Când am ajuns în oraş, a trebuit să mergem pe jos încet, din cauză că mama mea avea aproape 80 de ani. Fetele totuşi voiau să alerge şi voiau ca eu să alerg împreună cu ele. Nu le-am spus că „nu e potrivit ca un profesor cunoscut să se prostească alergând; că asta îi ştirbeşte din reputaţie”, ci am luat-o la goană odată cu ele. Am crezut că voi fi apreciat pentru asta, dar micuţa Geetha a obiectat:
– Nu ai voie să calci pe linii.
Nici un „mulţumesc”, nici un „bravo”; a trebuit s-o iau de la capăt.
Geetha tocmai învăţase să citească aşa că, atunci când am intrat în cofetărie, a făcut ochii mari şi a spus:
– Astea sunt toate aromele de aici?
– Cred că sunt peste o sută, am protestat eu.
Apoi a încercat să citească denumirile câtorva, după care m-a întrebat:
– Ce înseamnă cuvântul ăla lung pe care eu nu ştiu să-l citesc?
– Fistic, i-am spus.
Şi aşa, ea a luat o porţie dublă de fistic, iar Meera de zahăr ars. Şi-au văzut de conurile de îngheţată tot drumul înapoi. Stăteam iar pe bancheta din spate între ele şi, din când în când, făceau schimb de îngheţate, peste poala mea. Primul meu impuls a fost să le spun „Să nu daţi pe mine!”. Apoi mi-am amintit că din punctul lor de vedere, îngheţata era mult mai importantă decât hainele mele. Am ajuns acasă fără nici un incident, cu fetele şi mama mea râzând fericite după o zi perfectă.
Învăţăm ce este răbdarea practicând-o, spune Buddha. Ce modalitate mai bună poate exista decât să-ţi petreci timpul cu nişte copii, în ritmul lor şi privind viaţa prin ochii lor?
Este nedrept, pentru că răbdarea este chiar esenţa iubirii. Eu, unul, nu cred că există în viaţă altceva mai valoros. Răbdarea este cea mai bună protecţie pe care o cunosc, împotriva a tot felul de probleme fizice şi emoţionale, şi este absolut esenţială în a învăţa să încetineşti ritmul.
Foarte puţini oameni s-au născut răbdători, dar toată lumea poate să înveţe să-şi sporească răbdarea. La fel ca şi cu încetinirea, tot ceea ce trebuie să facem este să avem răbdare ori de câte ori viaţa ne provoacă. Şi avem multe, multe ocazii de a practica, în fiecare zi.
Chestiunea nu implică o pânză gigantică de cusut mărunţel. Arta mogulilor1, una dintre cele mai strălucitoare realizări din India, adesea este reprezentată în miniaturi. Artistul s-a concentrat pe suprafeţe foarte mici şi a lucrat cu atât de multă migală şi precizie încât trebuie să te uiţi foarte atent ca să vezi iubirea şi munca de care a fost nevoie pentru o piesă.
Viaţa este ca şi arta miniaturilor: pânza de canafas este atât de mică, iar îndemânarea cerută atât de mare, încât e uşor să treci cu vederea potenţialul artistic şi sentimental.
Într-o duminică frumoasă şi răcoroasă, la scurtă vreme după ce mama şi nepoatele mele au sosit din India, Christine şi cu mine le-am scos în oraş la o îngheţată. M-am aşezat pe bancheta din spate a Volkswagenului nostru, între Meera şi Geetha. Ele au sporovăit bucuroase toată ziua, fără încetare, întrebându-mă tot felul de lucruri. Tot încercam să ţin minte ceva ce noi, maturii, mai uităm: că fiecare copil are un punct de vedere. Copiii au propriul lor mod de a privi viaţa, ceea ce îi face să pună întrebări, şi pentru ei, lucruri precum de ce Texaco şi Mexico se pronunţă diferit2 din moment ce rimează, sunt de importanţă vitală.
Când am ajuns în oraş, a trebuit să mergem pe jos încet, din cauză că mama mea avea aproape 80 de ani. Fetele totuşi voiau să alerge şi voiau ca eu să alerg împreună cu ele. Nu le-am spus că „nu e potrivit ca un profesor cunoscut să se prostească alergând; că asta îi ştirbeşte din reputaţie”, ci am luat-o la goană odată cu ele. Am crezut că voi fi apreciat pentru asta, dar micuţa Geetha a obiectat:
– Nu ai voie să calci pe linii.
Nici un „mulţumesc”, nici un „bravo”; a trebuit s-o iau de la capăt.
Geetha tocmai învăţase să citească aşa că, atunci când am intrat în cofetărie, a făcut ochii mari şi a spus:
– Astea sunt toate aromele de aici?
– Cred că sunt peste o sută, am protestat eu.
Apoi a încercat să citească denumirile câtorva, după care m-a întrebat:
– Ce înseamnă cuvântul ăla lung pe care eu nu ştiu să-l citesc?
– Fistic, i-am spus.
Şi aşa, ea a luat o porţie dublă de fistic, iar Meera de zahăr ars. Şi-au văzut de conurile de îngheţată tot drumul înapoi. Stăteam iar pe bancheta din spate între ele şi, din când în când, făceau schimb de îngheţate, peste poala mea. Primul meu impuls a fost să le spun „Să nu daţi pe mine!”. Apoi mi-am amintit că din punctul lor de vedere, îngheţata era mult mai importantă decât hainele mele. Am ajuns acasă fără nici un incident, cu fetele şi mama mea râzând fericite după o zi perfectă.
Învăţăm ce este răbdarea practicând-o, spune Buddha. Ce modalitate mai bună poate exista decât să-ţi petreci timpul cu nişte copii, în ritmul lor şi privind viaţa prin ochii lor?
8. Încetineşte ritmul minţii
Aceasta este adevărata problemă a încetinirii ritmului minţii: dezvoltarea unei minţi care să nu se grăbească.
În India am avut privilegiul să întâlnesc un profesor sufit1 al cărui nume este astăzi faimos în toată lumea: Meher Baba. Cheia mesajului său a fost exprimată în cuvinte simple, memorabile: „O minte care se grăbeşte este bolnavă. O minte înceată este un sunet. O minte care s-a oprit este divină.”
Această afirmaţie, în aparenţă demodată pentru lumea modernă, nu numai că este foarte înţeleaptă, ci şi foarte practică. Pentru a o face inteligibilă, mi-ar plăcea să compar mintea cu ceva binecunoscut: televizorul.
Imaginează-ţi mintea ca pe un fel de televizor în care gândurile sunt canalele TV. În acest caz, telecomanda nu e la tine, mintea schimbă canalele de una singură. Când un gând reuşeşte să-ţi reţină atenţia, mintea este setată pe un spectacol anume. Dar când începi să ai viteză, mintea goneşte prin secvenţe de o secundă, ca un clip video de muzică rock.
Gândurile distructive precum teama şi furia tind să fie mai rapide. Dacă ai putea să vezi mintea când este prinsă în asemenea gânduri, ai vedea gândurile învălmăşindu-se unele peste altele atât de repede încât nu prea mai ştim la ce ne gândim de fapt.
De aceea furia are un efect atât de dramatic asupra corpului omenesc. Data viitoare când te mai înfurii, controlează-ţi semnele vitale; vei observa că respiraţia se ia la întrecere cu inima. Respiraţia, tot mai repede, inima, şi ea, tot mai repede; hormonii stresului sunt de-a dreptul pompaţi în organism pentru a te pregăti pentru luptă sau pentru fugă. Când văd pe cineva furios, văd a mia parte dintr-un atac de cord. Nici o cantitate de hrană şi nici un fel de exerciţiu nu ne pot proteja împotriva ravagiilor unei minţi dezlănţuite.
Cu cât încetinim mai mult procesul de gândire, cu atât avem mai mult control asupra vieţilor noastre. De aceea Meher Baba spunea că o minte înceată este ca un sunet. Când mintea încetează să se mai ia la întrecere, ea este în mod natural concentrată şi nu distrasă, este în mod natural amabilă şi nu nesimţită, în mod natural iubitoare şi nu egoistă. Aceasta este pur şi simplu dinamica minţii.
Oamenii care nu se lasă provocaţi cu uşurinţă, chiar dacă au motive de provocare, nu-şi „ies din pepeni”. Este greu să-i superi, greu să le accelerezi mintea. Ei pot fi calmi în mijlocul încordării, pot rămâne sensibili la nevoile celorlalţi, văd limpede şi acţionează cu hotărâre. Pe timp de criză – de la o urgenţă minoră la birou până la un cutremur de pământ – asemenea oameni ajută pe oricine altcineva să rămână cu mintea limpede. Ei se protejează atât pe ei înşişi de pericol, dar şi pe alţii.
Buddha numeşte aceasta „trăire conştientă”. Este un mod de viaţă. Încetinirea ritmului minţii nu este scopul, ci mijlocul de a ajunge la un sfârşit. Ţelul este să trăieşti liber, liber de presiunea grabei, liber de a distrage mintea, ceea ce ne fragmentează timpul, creativitatea şi iubirea. Până la urmă, înseamnă să trăieşti la cel mai profund nivel de conştienţă.
O minte liniştită oferă capacitatea de a face alegeri înţelepte în fiecare zi, alegeri despre cum să ne folosim timpul, despre cum să ne valorificăm resursele şi iubirea. Nu vorbesc doar despre cum să eviţi cursa şobolanului, ci despre o viaţă plină de o frumuseţe elevată, o viaţă care aproape că a dispărut din civilizaţia modernă, dar care poate fi la îndemâna oricui.
Cu aceasta, cred eu, facem mai mult decât să ne ridicăm nivelul personal de viaţă. Începem să ne refacem civilizaţia. Putem începe să transformăm această junglă globală într-un habitat cu adevărat global, unde copiii noştri îşi vor aminti în mod natural de nevoile tuturor copiilor de pe faţa pământului. Acesta este destinul nostru. Acesta este scopul pentru care ne-am născut şi pe care l-am căutat toată viaţa, indiferent ce altceva am căutat.
-Extras din lucrarea „Linistea timpului” de Eknath Easwaran, ed. Kamala.-
În India am avut privilegiul să întâlnesc un profesor sufit1 al cărui nume este astăzi faimos în toată lumea: Meher Baba. Cheia mesajului său a fost exprimată în cuvinte simple, memorabile: „O minte care se grăbeşte este bolnavă. O minte înceată este un sunet. O minte care s-a oprit este divină.”
Această afirmaţie, în aparenţă demodată pentru lumea modernă, nu numai că este foarte înţeleaptă, ci şi foarte practică. Pentru a o face inteligibilă, mi-ar plăcea să compar mintea cu ceva binecunoscut: televizorul.
Imaginează-ţi mintea ca pe un fel de televizor în care gândurile sunt canalele TV. În acest caz, telecomanda nu e la tine, mintea schimbă canalele de una singură. Când un gând reuşeşte să-ţi reţină atenţia, mintea este setată pe un spectacol anume. Dar când începi să ai viteză, mintea goneşte prin secvenţe de o secundă, ca un clip video de muzică rock.
Gândurile distructive precum teama şi furia tind să fie mai rapide. Dacă ai putea să vezi mintea când este prinsă în asemenea gânduri, ai vedea gândurile învălmăşindu-se unele peste altele atât de repede încât nu prea mai ştim la ce ne gândim de fapt.
De aceea furia are un efect atât de dramatic asupra corpului omenesc. Data viitoare când te mai înfurii, controlează-ţi semnele vitale; vei observa că respiraţia se ia la întrecere cu inima. Respiraţia, tot mai repede, inima, şi ea, tot mai repede; hormonii stresului sunt de-a dreptul pompaţi în organism pentru a te pregăti pentru luptă sau pentru fugă. Când văd pe cineva furios, văd a mia parte dintr-un atac de cord. Nici o cantitate de hrană şi nici un fel de exerciţiu nu ne pot proteja împotriva ravagiilor unei minţi dezlănţuite.
Cu cât încetinim mai mult procesul de gândire, cu atât avem mai mult control asupra vieţilor noastre. De aceea Meher Baba spunea că o minte înceată este ca un sunet. Când mintea încetează să se mai ia la întrecere, ea este în mod natural concentrată şi nu distrasă, este în mod natural amabilă şi nu nesimţită, în mod natural iubitoare şi nu egoistă. Aceasta este pur şi simplu dinamica minţii.
Oamenii care nu se lasă provocaţi cu uşurinţă, chiar dacă au motive de provocare, nu-şi „ies din pepeni”. Este greu să-i superi, greu să le accelerezi mintea. Ei pot fi calmi în mijlocul încordării, pot rămâne sensibili la nevoile celorlalţi, văd limpede şi acţionează cu hotărâre. Pe timp de criză – de la o urgenţă minoră la birou până la un cutremur de pământ – asemenea oameni ajută pe oricine altcineva să rămână cu mintea limpede. Ei se protejează atât pe ei înşişi de pericol, dar şi pe alţii.
Buddha numeşte aceasta „trăire conştientă”. Este un mod de viaţă. Încetinirea ritmului minţii nu este scopul, ci mijlocul de a ajunge la un sfârşit. Ţelul este să trăieşti liber, liber de presiunea grabei, liber de a distrage mintea, ceea ce ne fragmentează timpul, creativitatea şi iubirea. Până la urmă, înseamnă să trăieşti la cel mai profund nivel de conştienţă.
O minte liniştită oferă capacitatea de a face alegeri înţelepte în fiecare zi, alegeri despre cum să ne folosim timpul, despre cum să ne valorificăm resursele şi iubirea. Nu vorbesc doar despre cum să eviţi cursa şobolanului, ci despre o viaţă plină de o frumuseţe elevată, o viaţă care aproape că a dispărut din civilizaţia modernă, dar care poate fi la îndemâna oricui.
Cu aceasta, cred eu, facem mai mult decât să ne ridicăm nivelul personal de viaţă. Începem să ne refacem civilizaţia. Putem începe să transformăm această junglă globală într-un habitat cu adevărat global, unde copiii noştri îşi vor aminti în mod natural de nevoile tuturor copiilor de pe faţa pământului. Acesta este destinul nostru. Acesta este scopul pentru care ne-am născut şi pe care l-am căutat toată viaţa, indiferent ce altceva am căutat.
-Extras din lucrarea „Linistea timpului” de Eknath Easwaran, ed. Kamala.-
-sursa- https://detoatepentrutotisimaimult.blog/2015/08/04/mintea-care-nu-se-grabeste/
Iti transmit din suflet Lumina si Iubire.
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu